Sfaturi pentru fraieri,: Copiii curcubeu....

Open Yahoo! Axis application

Copiii curcubeu
Ieri mi-a cerut o prietenă să-i caut nişte documente despre copiii curcubeu. Tot căutând eu pe net am observat o diversitate nemaipomenit de copii speciali. Fac în continuare o listă cu toate numele pe care le-am întâlnit:

Copiii indigo: multă lume ştie despre ei. Nu voi spune decât că par a fi prima generaţie de copii speciali şi au început să apară de prin anii ’50, dar cu o pondere destul de mică. Din ’80 procentul creşte. Rolul lor este de a netezi drumul pentru cei ce vor veni după ei. Unii au numit-o un fel de generaţie de sacrificiu, termenul mi se pare puţin apocaliptic.
Copiii de cristal sunt beneficiarii principali ai muncii depuse de copiii indigo. Ei nu sunt „luptători” înnăscuţi şi rolul lor este mai mult de a vindeca şi de a construi pe temelia construită de copii indigo
Copiii curcubeu vin în principal pentru a aduce energia iubirii şi a blândeţii şi pentru a deschide inimile tuturor, învăţându-i că valorile spirituale sunt mai presus decât cele materiale. Ca să citez dintr-un newsletter trecut: „Noi, Copiii Curcubeu, aducem energia echilibrului, din nou. Împreună cu voi vom echilibra pamantul, oceanele si cerurile, cat si inimile oamenilor, vom crea o adevarata stare de abundenta, din nou.” Următorii copii par a nu fi atât de mediatizaţi, aşa că doar o să îi înşirui aici:
Copiii delfin
Copiii Alcyone
Copiii de Aur
Copiii Lunari
Copiii de Diamant
Copiii de Smarald
Copiii Perlă
Copiii Roz Detalii sunt aici pentru cei interesanţi. Eu am citit acum ceva vreme şi nu am mai avut răbdare să o mai iau de la capăt. Aş vrea să fac unele observaţii:
se creează aici un pericol de a produce haos şi de a nu mai înţelege nimic. Din nevoia oamenilor de a cataloga, ierarhiza şi a încerca să explice mental totul, s-au creat o grămadă de categorii, care mai de care mai speciale şi cu puteri mai supranaturale. Eu cred că 2 categorii ne ajung (de fapt eu nu aş fi optat pentru niciun nume, poate unul ca să ne putem înţelege când comunicăm). Apreciez foarte mult grija şi preocuparea unora pentru acest fenomen şi că fiecare dintre ei vor să-şi pună amprenta şi vor să contribuie şi ei cu ceva prin inventarea a încă unui nume. Dar acesta este ultimul lucru de care are nevoie un copil: să fie catalogat şi considerat diferit faţă de restul lumii. Să fie despărţit de lume şi să se creeze şcoli speciale pentru ei, să umble şi să vorbească doar cu cei asemenea lui. Am citit unele idei pe net care m-au întristat profund. Cunosc destui „copii” indigo. Unii dintre ei nu mai sunt copii demult (fizic, că sufleteşte tot copii rămân). Cea mai mare dorinţă a lor este să fie „normali”, adică să fie la fel ca ceilalţi şi aceasta din cauza tratamentului la care sunt supuşi. Nu sunt de acord cu termenul de normal ca fiind definit ca o caracteristică a majorităţii. Dacă toată lumea face un lucru nu înseamnă că este şi normal. Mulţi asociază cuvântul normal cu modul în care ar trebui să te comporţi. De ce?, întreabă un indigo. Pentru că aşa face toate lumea şi aşa este bine. Ce răspuns superficial… Din nou nu sunt de acord. Dacă toată lumea fumează, bea (alcool, cola sau alte mizerii), mănâncă carne şi alte alimente cu E-uri sau alte litere ale alfabetului, ascultă muzică dată la maximum asta nu însemnă că este bine şi normal. Şi automat orice persoană care nu face ca ei este considerată anormală. Mulţi observă că acei copii sunt diferiţi de ei şi fac tot posibilul să-i facă să nu mai fie aşa speciali. Chiar dacă nu vrem să o recunoaştem, dar majoritatea celor care văd ceva special în loc să o ia ca pe o motivaţie de a încerca să se ridice la acel nivel încep să-i invidieze pe cei „speciali” şi să facă tot posibilul să-i tragă înapoi. Ca să nu mai spun de ce le iese pe gură multora şi ce gândesc şi simt ei, de fapt. Există şi excepţii binenţeles, oamenii aceia sunt extraordinari şi ai vrea să-ţi petreci tot timpul cu ei, dar puţini sunt cei autentici. Când vine ăla micu’ cu lecţia ştiută perfect după ce a citit-o o singură dată sau chiar deloc, reţinând totul din clasă şi se mai şi duce şi le zice asta la colegii lui, pentru că-l întreabă şi el nu este obişnuit să mintă şi apoi trebuie să sufere tot tratamentu’ „colegilor”. Este destul de normal ca aceste mici „genii” să vrea să fie ca restul. Oricum sunt destul de dezorientaţi şi dacă au ghinionul să aibă şi nişte părinţi ipohondri care îi cataloghează din prima cu ADHD, s-a terminat cu şmecheria. Cam asta se întâmpla până acum ceva timp şi probabil se mai întâmplă şi acum destul de des, dar observ cu fericire că lumea începe să se schimbe. Cei care râdeau de aceşti copii puţin diferiţi încep şi ei să simtă o schimbare în ei ce nu o pot explica şi atunci vin la ei, la cei de care au râs şi şi-au bătut joc. Şi normal că sunt primiţi cu braţele deschise.
alt lucru asupra cărui vreau să atrag atenţia. A apărut un fel de disperare în rândul mămicilor: dacă e şi copilul meu special? Dacă trebuie să fac aia şi ailaltă? Apoi se duc la cineva „calificat”, cu odrasla şi aşteaptă pline de speranţă să le confirme că într-adevăr copilul lor este special. Dacă cumva li se spune că au un copil perfect normal şi sănătos, dar doar atât, se întristează. Vreau să vă spun ceva: toţi copiii sunt speciali, nu există copii mai speciali decât alţii. Dacă un copil se naşte cu o calitate puţin mai activată decât a altuia asta nu înseamnă că este mai special decât alt copil. Însăşi termenul „mai special” nu este corect gramatical. Ei se nasc aşa pentru a arăta tuturor că se poate. Un copil catalogat ca normal la naştere (fără „puteri”) poate deveni special foarte uşor. Orice se poate învăţa; copilul până la 7 ani este în contact cu lumile subtile (şi foarte receptiv la idei de acest gen); în acea perioadă se poate oferi o educaţie adecvată orientată pe cunoaşterea de sine şi schimbarea sistemului de valori actual (al societăţii actuale). Şcolile se vor schimba pentru că nu o să aibă de ales. Acum sunt mult mai mulţi. Dacă până în anii ’80 un copil cu viziuni mai largi putea fi redus la tăcere pentru că era în minoritate, acum încet, încet ei devin majoritatea şi încurând vor deveni forţa de muncă principală şi atunci chiar vor începe schimbări dramatice
tot ceva pentru tinerii părinţi: spun şi eu ce am observat că se întâmplă, fără a avea pretenţia de a da vreun sfat, întrucât nu sunt părinte şi nu am de unde să ştiu o grămadă de lucruri. Poate doar o mică sugestie: am văzut că mare parte din mămici au tendinţa de aşi considera copilul cel mai deştept şi cel mai frumos şi asta este foarte bine (chiar indicat). Problema apare în micile grupuşoare când se strâng mai multe mămici (sau bunicuţe) şi încep să-şi compare odraslele. Ferească Dumnezeu ca unul dintre copii să fi fost catalogat de un „expert” ca fiind curcubeu sau copil delfin sau cine ştie ce denumire mai inventează ei. Copii nu sunt obiecte ca să fie comparate!!! Eliminaţi concurenţa din acest plan şi dacă observaţi pe cineva care face aşa ceva, explicaţi-i că face rău doar copilului. Multă lume poate nutri imediat un sentiment de invidie şi l-a terminat pe săracu’ copil. Are el protecţie de la îngeraşi, dar se mai întâmplă şi scăpări şi atunci vai de el.
aş vrea să-mi spun şi eu părerea în legătură cu adn-ul şi copiii indigo. Am văzut câteva idei pe net cum că aceşti copii ar avea ceva în plus faţă de ceilalţi. Un adn „mai gras” dacă permiteţi exprimarea. Nimic mai fals. Toată lumea se naşte cu acelaşi adn, doar că la ei este altfel activat. Este ca şi cum am zice că dacă ne folosim doar 10% din creier ne naştem cu doar 10% din el şi cei care sunt mai inteligenţi au un creier mai mare. Nici acum nu pot să îmi scot din cap cum unii au vrut să-i cântărească creierul lui Eminescu să vadă dacă nu cumva este mai greu ca al altora şi de aici să vină geniul lui. Din fericire asta se întâmpla acum mai bine de un secol şi nu mai este nevoie de o astfel de tratare (cu toate că observ reminiscenţe de gândire tip caveman şi acum), mulţi ajungând la o înţelegere mai profundă. S-a descoperit deja că de fapt nu se stochează informaţia în creier şi mai degrabă „în jurul” lui. Să sperăm că nici un copil indigo nu va fi tratat ca o bucată de carne experimentală, deşi de la unii oameni nici nu ştii la ce să te mai aştepţi… Multe lucruri nu pot fi explicate. Trebuie trăite. Acei oameni care scriu despre copii speciali, ei nefiind, nu au cum să îi înţeleagă total pe aceştia decât dacă ar trăi măcar o zi în pielea lor. Oamenii întradevăr speciali care au scris s-au remarcat, din fericire, dar internetul mai este încă bombardat de informaţii care pot produce confuzie. Acesta este şi rolul acestei discuţii: să vedem cum să nu facem. Cum să facem ne spune toată lumea. Deci dacă aţi prins pe internet o informaţie despre copii speciali şi nu ştiţi dacă să o credeţi sau nu, aduceţi-o aici şi o să ne dăm toţi cu părerea.