miercuri, 6 februarie 2013

Ce credeti despre umbra din spatele societatilor umane...? Religii, culte...!?

http://www.dacia.org/


Masoneria, Sionismul, Iluminismul....

  Religiile tuturor tarilor:

1.Talmudul, o forma religioasa folosita de evrei....


Talmud

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Salt la: Navigare, căutare

Talmud: Începutul tratatului „Berachoth”. În mijloc Mişna și Ghemara, în dreapta comentariul lui Rashi, în stânga comentarii ulterioare
Talmudul, numit în mod tradițional Shas (ש״ס, o abreviere ebraică a lui shisha sedarim, cele „șase ordine” ale Torei orale), este un text central al iudaismului rabinic, compus din Mișna și Ghemara. Este o compilație a opiniilor docte acumulate în scris până la sfârșitul secolului V e.n.
În majoritatea cazurilor, opiniile docte sunt prezentate sub formă de dialoguri și opinii minoritare pe lângă opinii majoritare. Textul talmudic conține numeroase elemente de legendă și folclor, acestea fiind enunțate ca o ilustrare sau sursă suplimentară a opiniilor docte. Pe lângă textul talmudic definitivat până la sfârșitul secolului V e.n. au fost adăugate diferite comentarii care, cu timpul, au ajuns să fie considerate ca o parte integrantă a studiului talmudic. Opiniile docte enunțate în Talmud tratează toate aspectele vieții umane prin perspectiva normativă a iudaismului.
Axioma fundamentală a iudaismului este că Tora este divină, unică, eternă și irefutabil supremă. Tora este formată din primele cinci cărți din Sfintele Scripturi ebraice și arameice scrise de Moise. "Pentateuch" este termenul grec referitor la primele cinci cărți ale lui Moise. Etimologic, noțiunea de Tora este complexă și include "înțelepciune", "învățătură" precum și un sens arhaic de "lege". Textul talmudic explică aplicarea practică a celor 613 porunci, care formează cultul mozaic.
"Învățătura" sau studiul de Tora este imperativul primordial al iudaismului, dat fiind că existența umană este și trebuie să fie reglementată în exclusivitate prin Tora. Necesitatea permanentă de a acumula și de aplica cunoștința de Tora în absolut toate domeniile vieții a creat necesitatea de a conserva, de a transmite și de a sistematiza opiniile înțelepților despre diferitele chestiuni tratate. Cronologic, "învățătură" orală, nescrisă, a fost prima modalitate de conservare a opiniilor și a comentariilor din secolele V î.e.n.-II e.n. Rabbi Yehuda Hanassi (135-220 e.n) a făcut prima compilație scrisă a opiniilor cunoscute până la vremea sa. Această lucrare este denumită Mișna, noțiune echivalentă cu "repetiție", "studiu" sau eventual "studiu prin repetare".
Ghemara este stratul de opinii adăugate la textul talmudic în decursul secolelor II-V.
În secolul XI au fost adăugate la fiecare pagină comentariile lui Rashi (Rabbi Shlomo Ben Yitzhaki, cca. 1040-1105). Comentariile lui Rashi sunt scrise cu un tip deosebit de litere. În mod uzual, textele sunt așezate în forma literei "L", Mișna fiind în centru, înrămată în stânga și jos de textele Ghemara.
Prima tipărire a Talmudului a făcut-o creștinul Daniel Bromberg din Anvers, care a trăit între anii 1516-1549 la Veneția.

Cuprins

Legea orală

Inițial studiul religios la evrei a fost pe cale orală. Rabinii expuneau și dezbăteau legea (legea exprimată, în scris, în Biblia ebraică) și discutau Tanahul fără dreptul de a beneficia de lucrări scrise (altele decât cele de cărți biblice înșiși), deși unii și-au mai au făcut note private (megillot setarim), de exemplu, ale hotărârilor judecătorești. Această situație s-a schimbat drastic, în principal ca urmare a distrugerii statalității evreiești în anul 70 din era creștină. Deoarece rabinii trebuiau să confrunte o nouă realitate- adică un iudaism fără Templu (pentru a servi drept centru de predare și de studiu), vechiul sistem de studiu pe cale orală nu a putut fi menținut. Anume în această perioadă discursul rabinic a luat naștere și a început să fie înregistrat în scris. Cele mai vechi legi orale înregistrate probabil au fost de formă midrașică, în care discuțiile halahice au fost structurate ca un comentariu exegetic al Torei (Pentateucului).
Dar, o altă formă, organizată de subiect, în loc de versetul biblic , a devenit dominantă în anii 200 era creștină, când rabinul Judah haNasi a redactat Mișna (משנה).
Legea orală, a fost departe de a fi monolită, dar a variat între diferite școli. Cele mai renumite au fost la Școala lui Șammai și Școala lui Hillel. În general, toate opiniile, chiar și cele ne-normative, au fost înregistrate în Talmud.

Structură și conținut


Pagina de titlu al Talmudului Babilonian.
De-a lungul secolelor s-au cristalizat două versiuni diferite: Talmudul din Ierusalim (Yerushalmi) și Talmudul din Babilon babilonian (Bavli). Există foarte multe similitudini, dar și mari diferențe între aceste două compilații. Talmudul babilonian este sursa contemporană primordială și obiectul de studiu principal.
Caracterul textului talmudic este foarte complex. Talmudul este o compilație incertă, nesistematică și imprevizibilă, compusă din versete din Tora și din întreaga Biblie, opinii ale participanților la dialoguri, alături de povești, legende și mituri. Subiectele tratate au tangență cu toate aspectele existenței umane și sociale, prin perspectiva axiomatică a supremației absolute a Torei. Adesea, diferitele aspecte ale unei probleme sunt tratate în diferite contexte, la o mare distanță unul față de celălalt, ceea ce implică o metodologie de studiu foarte riguroasă și consecventă. În mod uzual, un tratat începe prin enunțul unei reguli care devine subiectul diatribelor ulterioare. Cititorul sau studentul trebuie să deducă argumentul conclusiv, după ce a studiat argumentele invocate. Textul talmudic nu este clar sau uniform. În principiu, textul diferitelor straturi ale Tamudului este scris în ebraică cu un ingredient în limba arameică, la care se adaugă frecvent numeroși termeni foarte rari din latină, greacă, persană și mai ales, ebraică.
Studiul sistematic al Talmudului este o activitate zilnică. Studiul întregului ciclu talmudic durează 5-6 ani. În zilele noastre există un mare număr de situri prin intermediul cărora aceeași pagină zilnică (Daf Yomi) de Talmud este studiată simultan în întreaga lume.
Talmudul babilonian este compus din 6 "Ordine" sau "Categorii":
  • Semințe (Zraim זרעים semănături): în Talmudul Babilonian a fost inclus numai tratatul "Berachot" - "Binecuvântări", care include discuții halahice despre timpul, cronologia rugăciunile și esența rugăciunilor. Talmudul din Ierusalim include aici o vastă tematică provenită de la practica agriculturii.
  • Sărbători (Moed מועד) - tratate - ordin dedicat legilor Șabatului și a sărbătorilor. Sunt formulate legile generale pentru toate sărbătorile și aspectele specifice ale fiecărei din acestea.
  • Femei (Nașim נשים ) tratate - în această parte sunt enumerate legile despre căsătorie și divorț, obligațiile părinților, educația copiilor și învățarea lor a diferite meșteșuguri.
  • Pagube (Nezikin נזיקין pagube) - 10 tratate - este dedicat comentării legilor despre daunele materiale, sistemul de penalizare și amenzi. Sunt prezentate principiile dreptului evreiesc. Tratatul "Avoda Zara" definește idolatria, iar "Pirkei Avot", prezintă învățătura etică a autorilor Talmudului.
  • Subiecte sacre (Kodașim קדשים sfințenie) - 11 tratate- tratează legile despre sacrificii, slujba în Templu, legile alimentației (Kașrut) și sacrificarea rituală a animalelor (Șhita).
  • Puritate (Teharot טהרות ritual pur) - 12 tratate - dedicată exclusiv subiectului curățenia rituală și a chestiunilor de impuritate personală.
Fiecare "ordin" sau "categorie" este subdivizată în tratate, cărți, capitole, pagini și foi.

Diferențe dintre Talmudul babilonian și ierusalimitean

Există diferențe semnificative între cele două compilații talmudice. Limba Talmudului de Ierusalim este un dialect arameică de vest care diferă ca forma de arameică folosită în Talmudul de Babilon. Talmudul Ierushalmi (din Ierusalim) este fragmentar și adesea greu de citit, chiar și de talmudiști cu experiență. Versiunea Talmudului Bavli (din Babilon), pe de altă parte, este mai detaliată și precisă. Legile, cum sînt prezentate în cele două compilații sunt în esență similare, cu excepția unor accentuări și detalii minore. Talmudul din Ierusalim nu a primit mult atenție de la comentatori, și astfel comentariile tradiționale care există sunt de cele mai multe ori numai despre învățăturile în plan comparat cu cele ale Talmudului Bavli.
Talmudul babilonian a înregistrat opiniile rabinilor din Israel, precum și pe cele din Babilon, în timp ce Talmudul din Ierusalim rareori citează rabinii din Babilon. Versiunea babiloniană conține, de asemenea, opiniile mai multor generații, pentru că a fost finalizat mai târziu. Pentru ambele motive, aceasta este considerată ca fiind o mai cuprinzătoare colecție de avize disponibile. Pe de altă parte, pentru că perioada de reeditare între versiunea din Ierusalim și cea din Babilon, avizele timpurii ale amoraimilor (prima generație de compilatori) ar putea fi mai aproape de forma lor originală în Talmud-ul din Ierusalim.

Comentariul și studiul talmudic

Din momentul finalizării, Talmudul a devenit o parte integrantă a studiului religiei evreiești. Timp de secole au apărut mai multe școli de studiu a textelor talmudice.
Geonim
Cele mai timpurii comentarii la Talmud au fost scrise de Geonim (aproximativ anii 800-1000 era creștină) în Babylonia. Deși unele comentarii directe asupra tratatelor special, sunt puține, cunoștințele noastre despre studiul din epoca Gaonică vine de la declarațiile încorporate în răspunsurile date de Geoni, care a pus în lumină anumite pasaje talmudice. De asemenea, importante sunt compendiile practice ale dreptului evreiești, cum ar fi Halachot Pesukot de Yehudai Gaon, Sheeltot de Achai Gaon și Halachot Gedolot de Simeon Kayyara. După moartea lui Hai Gaon, cu toate acestea, centrul de schimburi de opinii asupra Talmudului se mută spre Europa și Africa de Nord.

Cei mai importanți învățați în domeniul Talmudului din secolul XX:

Ortodocși

  • Rabbi Shlomo Zalman Auerbach (1910-1995)
  • Rabbi Yechiel Michel Epstein (1829-1907)(autorul operei halahe Aruch HaShulchan).
  • Rabbi Moshe Feinstein (1895-1986).
  • Rabbi Yosef Eliahu Henkin (1881-1973)
  • Rabbi Yisrael Meir Kagan (Chafetz Chaim, autor al Mishnah Berurah)
  • Rabbi Avraham Yesha'yahu Karelitz (numit și Chazon Ish)(1878-1953)
  • Rabbi Elazar Menachem Shach (1898-2001). A condus una din cele mai prestigioase instituții de studiu și a influențat viața politică din Israel.
  • Rabbi Joseph Soloveitchik (1903-1993), a promovat sinteza studiilor de Tora cu erudiția laică
  • Rabbi Adin Steinsalz (1937 - ). Un erudit israelian care a făcut Talmudul accesibil prin traducere în ebraica cotidiană precum și prin comentarii explicative.
  • Rabbi Yehiel Yaakov Weinberg (Sridei Esh)(1878-1966)

Conservativi sau apropiați de conservativi

  • Rabbi Louis Ginzberg (1873 - 1953)
  • Rabbi Saul Lieberman
  • Dr. Judith Hauptman
  • Rabbi David Weiss Halivni (1927- )
  • Rabbi Jacob Neusner

Bibliografie

În limba română:

Vezi și

Legături externe

Open Yahoo! Axis application
«
»

TALMUDUL

18 octombrie 2008 de admin
Pe vremea lui Iisus Hristos, secta fariseilor răspân­dea, printre ovrei, oarecare învăţături explica­tive asupra Bibliei.
Pentru ca să împiedice pierderea acestor doctrine, zise tradiţionale, un haham, numit Iuda Ha-Kadoş (sfântul) a scris, către sfârşitul veacului al II-lea, o carte intitulată Mişna.
Mai târziu, Mişna s-a mărit cu diverse comentarii, care au format Ghe­mara.
Aceste comentarii, – împreună cu Mişna care le serveşte de text, – con­stituie Talmudul.
Sunt două Talmuduri: unul, numit Talmudul din Ierusalim (Talmud Jeruşalmi), care a fost scris în Palestina, probabil în Tiberiada, pe la anul 380 după Hristos; şi celălalt, numit Talmudul din Babilon (Talmud Babli) care a fost redactat în Babilonia şi isprăvit către sfârşitul secolului VI.
Dar, Talmudul din Babilon a fost, mai târziu, am­plificat prin comentarii, făcute de hahamii din Evul Mediu.
Aşa, Moise Maimonide, rabin din secolul al XII-lea, a scris un extract din Talmud şi a numit lucrarea sa, Iad Hacazaca (mână tare).
Rachi, haham din Troyes şi, în urma lui, mai mulţi rabini francezi, din veacurile al XII-lea şi al XIII-lea, – au redactat nişte glose talmudice, numite Tosafot (adiţiuni), de unde se trage şi numele de Tosafişti, sub care sunt cunoscuţi.

Iosef Karo, haham spaniol, din secolul al XVI-lea, care a locuit câtăva vreme la Nicopol şi la Constantinopol, a publicat în 1567, Şulhan-Aruk (masă pusă), în care „toate legile religioase şi civile ale iudeilor sunt clasate în or­dinea subiectelor”. Acest fel de Cod talmudic se adresează tuturor ovrei­lor.
Josef Karo, după ce a analizat şi rezumat opiniile emise de toţi predecesorii săi, ne dădu Şulhan-Aruk: care fu adoptat de totalitatea israeliţilor, drept cod de religie.
Astăzi, acest cod formează şi o carte didactică pen­tru toate şcolile ovreieşti din lumea întreagă.
Bartolocci, unul din oamenii cei mai adânc cunos­cători ai afacerilor ebraice, fixează, – în Bibliotheca Rabbinica, – terminarea definitivă a Talmudului, la sfârşitul secolului al XVI-lea”.
Pentru ca să ştim ce este Talmudul, ne-am procu­rat Talmudul din Jerusalim, care a fost tradus în franţuzeşte de Moise Schwab.
L-am citit cu atenţie şi n-am găsit într-însul decât nişte interminabile dis­cuţii, de cele mai multe ori copilăreşti şi ridicole, cu chiţibuşuri meschine, azvârlite, cum zice un autor ovrei, într-o „sălbatică neorânduială”.
Dar Talmudul de care se servesc jidovii, este Tal­mudul din Babilon.
Într-adevăr. „Talmudul babilonic… fu primit de întregul Israel”.
„Talmudul din Babilon,… a fost singurul adoptat de Sinagogă, pe când Talmu­dul din Ierusalim… a fost neglijat de doctorii şi de copiştii Evului Mediu”.
Or, Talmudul din Babilon, în ediţiile vechi, – de exemplu, în cea din Ve­neţia, din 1520 şi în cea din Amsterdam, din 1600, – conţine numeroase pasaje care se refera la patimile de proprietate şi de domina­ţie.
În ediţiile mai recente, aceste pasaje, – care sunt pline de ură împotriva a tot ce nu e jidov, – au fost înlocuite prin cercuri sau prin linii în alb. Într-ade­văr, un Sinod ovreiesc ţinut în Polonia în 1631, a prescris ca în viitor, asemenea pasaje să nu mai fie imprimate, ci să fie spuse prin grai în şcoli.
Dar aceste pasaje au fost traduse, de mai multe ori, fie de hahamii con­vertiţi la creştinism, fie de orientalişti sau de profesori de limba ebraică, ne-ovrei, – ca bunăoară de Wagenseii, de Danz, de Eisenmenger şi mai de curând de Dr. August Rohling, profesor la Universitatea din Praga.
Vom împrumuta lucrării acestui din urmă savant pasajele talmudice care ne interesează, – pentru ca să le supunem criticii biologice.
Jidanii au căutat, întotdeauna, să ascundă secre­tele criminale ale legislaţiei lor.
De câte ori a vrut cineva să tragă vălul care aco­peră mârşăvia Talmudului, a dez­lănţuit imediat ura cea mai cumplită a jidovilor, care au tăgăduit exacti­tatea tradu­cerii şi au încercat, prin toate mijloacele posibile, să se răzbune împotriva traducă­torului.
Astfel, când în 1700, orientalistul Eisenmenger, după un studiu de 20 de ani, publică traducerea unei părţi din Talmud, în cartea sa Iudaismul descoperit, jidovimea scoase un răget de turbare.
Ovreii încercară mai întâi să confişte această carte. Dar, neputând, ei oferiră autorului 10.000 de taleri, pentru ca să-şi retragă scrierea.
Frederic I, regele Prusiei, căruia se adresară în urmă hahamii, – calomniind pe Eisenmenger şi acuzându-l că este un falsificator, – însărcină Univer­sităţile din Giessen, din Heidelberg şi din Meinz, să caute dacă, într-adevăr, erau pasaje rău citate sau falsificate, în lucrarea acestui savant.
Însă traducerea lui Eisenmenger şi citatele lui au fost în unanimitate declarate autentice, şi hahamii, – nemaiputând să mintă în faţa a trei Universităţi, – au fost siliţi să le confirme în mod solemn.
Dar asupra nici unuia dintre traducătorii Talmu­dului, jidănimea nu s-a îndârjit cu atâta furie ca asupra celebrului orientalist Rohling. Toată haita presei ovreieşti s-a năpustit asupra lui, numindu-l: bârfitorul nevinovaţilor, apostolul obscurantismului şi ameninţându-l cu nimicirea morală.
Totuşi Rohling nu s-a lăsat intimidat şi sfârşeşte astfel prefaţa ediţiei a 4-a a lu­crării sale: „Pentru ca să ştie Iuda că nu tratăm cu uşurinţă cărţile sale „sfinte”, ne obligăm bucuros să-i plătim suma de 1.000 de taleri, dacă Societatea orientală ger­mană va judeca, citatele noastre ca invenţii sau ca falsităţi”.
O scenă identică s-a petrecut când cu publicarea unei traduceri a Şulhan-Aruk-ului.
În 1883, a apărut o carte: Judenspiegel im Lichte der Wahrheit (Oglinda ovreiu­lui la lumina adevăru­lui), – al cărei autor s-a ascuns sub pseudonimul Dr. Justus, – şi care conţine o sută de legi traduse din Şulhan-Aruk.
Jidovii, înfuriaţi, acuzară pe un redactor al „Mercu­rului Westfaliei”, care fu târât în faţa tribuna­lelor, ca plastograf.
La proces, profesorul Dr. Ecker fu chemat ca ex­pert şi fu silit să examineze amănunţit cele o sută de legi din Judenspiegel.
În concluzia sa, savantul orientalist numeşte aceste legi infame” şi raportul său a avut, ca urmare, achitarea acuzatului.
Înainte de a întreprinde studiul critic al prescripţi­ilor talmudice, să ne întrebăm ce valoare are, pentru ovrei, Talmudul Babilonulul;
Hahamii prezintă acest Talmud ca fiind o carte sfântă, emanată din inspi­raţia divină, şi mai impor­tanta chiar decât Biblia.
Şi, într-adevăr, citim în Talmud:
„Biblia se aseamănă cu apa; Mişna cu vinul; iar Ghemara cu vinul care are o aromă parfumată”.
„Cel ce citeşte Biblia, fără Mişna şi Ghemara, este ca şi cum n-ar avea Dumnezeu.
„Păcatele contra Talmudului sunt mai grave ca pă­catele contra Bibliei”.
„Cel ce dispreţuieşte cuvintele hahamilor merită moarte”.
„Marele rabin Menachem zice că însuşi Dumnezeu consultă pe hahamii de pe Pământ, dacă se întâmplă, în cer, vreo neînţelegere asupra legilor”.
„Cuvintele hahamilor sunt cuvintele Dumnezeului viu”.
Maimonide vorbeşte despre Talmud în chipul ur­mător:
„Tot ce conţine Ghemara din Babilon este obliga­tor pentru orice ovrei,… căci cuprinsul Ghemarei a fost, în întregime, aprobat de tot Israelul”.
Acelaşi haham adaugă:
„Cei ce calcă învăţăturile Scribilor, trebuie să fie mai aspru pedepsiţi ca cei ce violează legea lui Moise. Călcătorul legii lui Moise poate fi iertat, însă violato­rul preceptelor hahamilor, trebuie să fie pedepsit cu moartea…
Primul venit dintre credincioşi trebuie să omoare pe ovreiul care tăgăduieşte tradiţia Rabinilor… Nici martori, nici dojeni prealabile, nici judecători nu sunt trebuincioşi. Cine îndeplineşte această execuţie are meritul unei fapte bune”.
Iată, de altfel, ce zic despre Talmud ovreii de azi:
„Cu cât Creştinismul, întinzându-se, deschise lar­gul său sân, naţiilor păgâne, – cu atât Judaismul trebui să se închidă în el însuşi, să se strângă cu o grijă geloasă şi să înmulţească practicele şi observă­rile din fiecare zi, din fiecare ceas.
Astfel se sapă mai adânc prăpastia care despăr­ţea Judaismul de Creştinism şi de păgâni… Atunci se văzu acest fenomen straniu şi unic în istorie, adică un popor, ri­sipit în cele patru colţuri ale lumii, dar totuşi rămânând unul, – o naţie fără patrie, dar fiind puru­rea vie. O carte săvârşi aceasta minune, – Talmu­dul”.
Judaismul îşi are expresia în Talmud de care nu este depărtat ca inspiraţie sau împuţinat ca un ecou, – fiind exact locaşul unde s-a încarnat, unde a luat formă, pentru a intra, din abstracţie, în domeniul lucrurilor reale.
Studiul Judaismului este acel al Talmudului, – pre­cum studiul Talmudului este acel al Judaismului.
A vrea să explici pe unul, fără să explici pe cela­lalt, este o tentativă himerică. Sunt două lucruri nedespărţite, sau mai bine zis, un singur şi acelaşi lucru”.
„Talmudul fu primit, încă de la apariţia sa, ca ex­presia adevărată şi sinceră a legii tradiţionale. Numeroase şcoli, în care Talmudul fu obiectul studiu­lui celui mai res­pectuos, se iviră deodată în Orient şi în Occident. Opera, răsărită pe malul Eufra­tului, fu într-o clipă în mâinile ovreilor care locuiau pe malu­rile Rinului, ale Dunărei şi ale Vistulei”.
„Studiul zilnic al Talmudului, la ovrei, începea de la zece ani, pentru a se sfârşi cu viaţa”.
„Cei ce se măgulesc, ca prin ajutorul Bibliei să cu­noască religia noastră, sunt într-o desăvârşită gre­şeală… Cărţile talmudice sunt acelea care regulează viaţa reli­gioasă a ovreiului, de la prima aspiraţie, până la ultimul suspin”.
Iată acum ce zice, despre Talmud, un alt jidov, – haham convertit la creş­tinism:
„Talmudul este codul complet, civil şi religios, al Sinagogei… El este codul care regulează, până în momentul de faţă, purtarea ovreilor… şi pentru care ei profesează un respect religios, ce merge până la fanatism”.
Prin urmare, Talmudul are o valoare enormă pen­tru ovrei. El este, – după propria lor mărturisire, – creatorul Judaismului de astăzi, el este co­dul ce regulează, până în momentul de faţă, conduita poporului lui Israel.
Se înţelege deci uşor, ce însemnătate prezintă, din punctul nostru de ve­dere, aceasta a doua legislaţie, ovreiască.
Prin urmare, vom căuta ce prescrie Talmudul în ceea ce priveşte pati­mile de proprietate şi de domina­ţie.
I. – Patima de proprietate
Talmudul hărăzeşte numai jidovilor întreg pă­mântul, cu toate bunurile din lume.
„Dumnezeu a măsurat pământul şi a dat ovreilor pe goimi (adică pe cei ce nu sunt ovrei) cu toate avuturile lor”.
„Dumnezeu a dat iudeilor putere asupra averii şi a vieţii tuturor popoarelor.
Jsrael este ca stăpâna casei, căreia bărbatul îi aduce bani. Într-adevăr, fără să îndure greutatea muncii, el trebuie să primească bani de la toate popoarele din lume”.
„Când va veni Mesia, ovreii se vor îmbogăţi enorm, pentru că toate tezaurele popoarelor vor trece în mâinile lor”.
În consecinţă, Talmudul dă jidovilor dreptul de a fura pe goimi.
„Este permis să despoi pe un goi”
După Maimonide, preceptul biblic „să nu furi” în­seamnă „să nu furi pe nici un om, adică pe nici un ovrei” – goimii nefiind oameni.
De altfel, când un jidan fură pe un goi, el nu face decât să-şi reia avu­tul său.
După Talmud, „proprietatea unui ne-ovrei e ca un lucru părăsit, ca un deşert, ca nisipul mării: adevăratul proprietar legitim este ovreiul, care o ia cel dintâi”.
După rabinul Solomon Iarchi, sau Rachi, „averile goimilor sunt ca nişte lucruri fără stăpân, şi aparţin primului jidan care le ocupă”
De asemenea, Talmudul interzice ovreiului să dea înapoi goiului un lu­cru, pe care acesta l-a pierdut.
„Este oprit să dai goiului un lucru pe care dânsul la pierdut. Cel ce dă unui goi obiectul pierdut, nu va găsi iertare înaintea lui Dumnezeu”.
„Tot ovreiul, care a găsit vreun lucru, trebuie să-l restituie stăpânului. Această prescripţie se aplică numai în cazul când e vorba de un iudeu care a pierdut ceva. Dacă lucrul este al unui Akum, ovreiul care l-a găsit nu este obligat să i-l mai dea; ba, ce e mai mult, este un păcat mare să restitui ceva unui Akum.
Se face o excepţie când se restituie obiectul pier­dut, pentru ca neovreii să zică: Ovreii sunt oameni de treabă”.
Dar, pentru că e vorba să îţi reiei avutul, toate mijloacele sunt bune; – astfel, Talmudul, în afară de furt şi de tăinuirea lucrurilor găsite, mai recomandă jidanilor cămătăria, frauda şi chiar jurământul fals.
1. – Cămătăria
„Este oprit să împrumuţi pe goimi, fără ca­mătă”.
„Dumnezeu a poruncit să practici cămătăria faţă de un goi şi să nu-i împrumuţi bani, decât numai dacă consimte să plătească dobândă; – astfel ca, în loc să-l ajuţi, săi faci pagubă, chiar când îţi este trebuin­cios…. însă, faţă de un Israelit, asemenea procedare nu este permisă”.
„Este permis să împrumuţi, cu camătă, pe un Akum pentru că este o faptă plăcută lui Dumnezeu să iei dobândă nedreaptă de la un Akum”.
2. – Frauda
„Este permis să înşelaţi pe un goi şi să luaţi ca­mătă de la dânsul; dar dacă vindeţi ceva aproapelui vostru (jidovului) sau dacă cumpăraţi ceva de la ei (de la jidovi) vă este oprit să-i înşelaţi”.
După Talmud, ovreiul poate să înşele pe un goi, pentru că, dacă este scris „să nu faci pagubă aproape­lui tău”, – nu este scris „să nu faci pagubă unui goi”.
„Este sever oprit iudeului să înşele pe aproapele său (adică pe un alt iudeu)… Cel ce a înşelat trebuie să dea îndărăt. Dar această prescripţie nu priveşte decât afa­cerile dintre jidovi. Într-adevăr, este permis unui ovrei să înşele pe un Akum şi, în acest caz, îi este oprit să-i restituie ce a furat pentru că este spus în Sfânta Scriptură: Nu înşela pe fratele tău, – iar ne-ovreii nu sunt fraţii noştri, ci sunt mai rău decât câinii”.
„Când un evreu ţine în gheare pe un Akum, alţi evrei pot şi ei să împrumute cu bani pe acest Akum şi să-l înşele, până ca ne-evreul să-şi piardă toată ave­rea. Într-ade­văr banii unui Akum sunt bani fără posesor şi oricine se poate face stăpân pe ei.
„Dacă un jidov are vreo afacere de bani cu un Akum şi vine un alt jidov de înşală şi el pe acelaşi Akun fie prin măsuri false, fie prin socoteli frauduroase, – atunci cei doi jidovi trebuie să-şi împartă profitul ce le-a dat Dumnezeu”.
„Dacă vreun ovrei are, în ţara sa, un proces cu un goi, veţi face astfel ca ovreiul să câştige, – şi veţi zice ne-ovreiului: Aşa vrea legea noastră.
Dacă ovreiul se găseşte într-o ţară străină şi dacă legile îi vor fi favorabile, veţi judeca, bineînţeles, în folosul fratelui vostru şi veţi zice goiului: Aşa vrea legea voastră.
Dar, dacă ovreii nu sunt stăpâni pe ţară şi dacă legile sunt priincioase goiului, trebuie să recurgi la intrigi (la coruperea judecătorilor) pentru ca ovreiul să poată câştiga procesul”
3. – Jurământul fals
Talmudul sfătuieşte pe jidani să jure, când sunt forţaţi, – dar cu o restric­ţie mintală, care anulează acest jurământ.
„Rabi Akiba a jurat, dar s-a gândit, în sufletul său, că acest jurământ nu era va­labil”
Dacă un rege cere unui ovrei să mărturisească, – cu jurământ, – că un alt ovrei a dezonorat o goia, – crimă, ce merită pedeapsa cu moartea, acest jură­mânt, fiind silit, trebuie să fie nimicit în gând”.
Totuşi e indispensabil ca jurământul să fie anulat fără ca goiul să bage de seamă, – căci altfel religia talmudică ar fi desconsiderată.
De altfel, jidovii, pot fi uşor dezlegaţi, chiar de ju­rămintele cele mai sfinte.
„De câte ori luaţi trei oameni şi îi constituiţi în Tri­bunal asupra lui Israel, ei au aceeaşi autoritate ca tribunalul lui Moise”.
Aşadar, – adaugă Drach, rabin convertit – „trei ovrei oarecare, – pe care un alt ovrei îi ridică la rangul de judecători – au deplină putere în ochii Sinagogei, ca să-l dezlege de jurăminte şi să-i anuleze făgăduielile şi angajamentele, atât pentru tre­cut, cât şi pentru viitor… Acest tribunal declară, fără altă formă de proces, orice promisiune şi orice jurământ, ca nule, de nul efect şi neavenite”.
Dar, ce e mai mult, la sărbătoarea Reconcilierii (Iom Kipur), jidanii de azi recită, în mod solemn, la Sinagogă, rugăciunea Kol Nidre, al cărei con­ţinut, iată-l:
„Toate promisiunile… şi toate jurămintele ce le vom face, şi le vom jura şi ne vom lega şi vom împo­văra cu ele sufletul nostru, – din această zi a împăcării şi până la cea următoare, care va veni spre binele nostru, – le regretăm pe toate, ele să fie dezlegate, iertate, desfiinţate, anulate, nimicite, fără putere şi fără valoare. Făgădu­inţele noastre să nu fie făgădu­inţe şi jurămintele noastre sa nu fie jurăminte”.
II – Patima de dominaţie
a) – în familie, Talmudul dă ovreiului o putere absolută asupra ovreicei.
„Omul poate să uzeze de femeia sa, aşa cum îi place, – ca de o bucată de carne ce o cumpără de la măcelar”.
El poate… să o trateze ca în Sodoma; şi dacă ea se plânge, hahamii îi răspund: „nu putem să-ţi venim în ajutor, căci legea te-a dat pradă bărbatului tău”.
Talmudul merge până la a tolera poligamia.
„Regele nu se poate însura cu mai mult de optspre­zece femei. R. Iuda zice că el poate lua mai multe, – numai să nu ia femei capabile de a-l co­rupe”.
Adulterul, cu o femeie ce nu e jidoafcă, nu este so­cotit şi nu poate fi pe­depsit căci, la goi, nu există măritiş.
„Căsătoriile ne-ovreilor nu aduc după ele nici o obligaţie. Viaţa lor e legată ca aceea a cailor.
De asemenea, copiii n-au nici o legătură de fami­lie cu părinţii lor, – şi când pă­rinţii şi copiii trec la judaism, fiul poate să se însoare cu mama sa”.
Dar, ce e mai mult, – după hahami „e permis jida­nului să abuzeze şi să dezonoreze o femeie necredin­cioasă”.
Pe lângă aceasta, contrar moralei creştine, legisla­ţia talmudică recu­noaşte şi sprijină cu putere institu­ţia robiei.
„Talmudul, ca şi dreptul roman, despoaie pe rob de orice personalitate şi îl asi­milează cu o simplă proprietate… Constituţia mozaică recunoaşte două feluri de sclavi, care n-au nici aceleaşi drepturi, nici aceeaşi poziţie: robul iudeu şi robul străin. Această deosebire, este formală în Biblie; dar ea reiese, cu mai multă precizie, în Talmud”
b) – în naţie, Talmudul dă ovreilor un drept de dominaţie absolută asu­pra a tot ce nu este ovrei, – adică asupra omenirii întregi.
El proclamă că singuri jidovii sunt oameni, pe când goimii nu sunt decât animale.
„Urmaşi ai lui Abraham, Domnul v-a zis: … voi sunteţi oameni, – pe când cele­lalte popoare ale lumii, nu sunt formate de oameni,… ci de bestii.
„Ovreii sunt oameni,… pe când goimii sunt porci”.
„Ne-ovreii sunt câini şi măgari”.
Goimii, fiind nişte bestii, – date de Dumnezeu în­suşi, jidanilor, – aceştia au, asupra lor, dreptul de viaţă şi de moarte pe care omul o are asupra ani­malelor şi mai ales acela de a le exploata, ca pe nişte vite de muncă, cât poate şi în singur profitul său.
„Precum oamenii domnesc asupra animalelor, aşa şi ovreii trebuie să domnească asupra celorlalte naţii ale pământului”.
După Talmud, „Mesia va da imperiul lumii ovrei­lor, cărora vor servi şi se vor supune toate popoa­rele”.
Hahami celebri, ca Maimonide, Ararranel, etc., cred în viitoarea domi­naţie universală a jidovilor”.
„Peste tot pe unde se stabilesc ovreii, trebuie ca ei să devină stăpâni, – şi până ce nu obţin dominaţia absolută, trebuie să se considere ca exilaţi şi ca prizonieri. Chiar când ajung să guverneze oraşele, – dacă nu le stăpânesc pe toate, – ei nu vor înceta să strige: Jale! Grozăvie!”.
Dar să lăsăm să vorbească şi un ovrei contempo­ran:
„Fără lege (talmudică), fără Israel care să o prac­tice, lumea nu ar mai exista. Dumnezeu ar face-o să reintre în neant. Şi lumea nu va cunoaşte fericirea, decât atunci când se va fi supus imperiului universal al acestei legi, – adică imperiului jidovilor.
Prin urmare, poporul ovreiesc este poporul ales de Dumnezeu ca depozitarul voinţei şi dorinţelor sale; el este singurul cu care Divinitatea a avut un legă­mânt; el este alesul lui Dumnezeu… Israel este aşezat chiar sub ochiul lui Iehova; el este fiul preferat al Celui etern, fiu care are, singur, drept la iubirea, la bunăvoinţa, la pro­iecta Sa specială.
Ceilalţi oameni sunt puşi dedesubtul ovreilor, ei n-au drept, decât prin milă, la dărnicia divină, – pentru că numai sufletele jidovilor se trag din primul om…
Bunurile care sunt încredinţate naţiilor, aparţin în realitate lui Israel.
… Această credinţă în predestinarea şi în selecţia lor, a dezvoltat la ovrei o trufie imensă.
Ei au ajuns să privească pe ne-ovrei cu dispreţ şi adesea cu ură”.
Este tocmai ceea ce am spus mai sus.
Dar, acest autor iudeu, vorbeşte şi de ură.
Să vedem ce e cu ea, – punând Talmudul faţă de legea naturală a iubiri.
III – Legea iubirii
Caritatea, – este iubirea de Dumnezeu revărsată asupra oameni­lor şi care formează diadema sublimă a moralei creştine, – aceasta este necunos­cută de Talmud.
Ovreii, ei înşişi, o mărturisesc.
„Omul caritabil nu există pentru cei din Iuda. Nu poate fi vorba de caritate în Israel”
Într-adevăr, Talmudul, care exaltă sentimentele de simpatie naţională, către jidovi, – predică, din contra, o ură sălbatică împotriva celor ce nu sunt jidovi şi mai ales în contra creştinilor?
Astfel, el interzice ovreilor să aibă milă de un goi, sau să-i scape viaţa.
Este oprit să ai milă de un idolatru. Când îl vezi pierind sau înecându-se într-un fluviu, sau când este aproape să moară, nu trebuie să-l scapi”.
Dacă cineva vede un goi, aproape să moară, să-l ucidă…
Dacă un goi se găseşte lângă un puţ să-l azvârle înăuntru; iar, dacă este o scară în puţ, s-o tragă afară… şi să astupe intrarea puţului, cu o piatră, zicând: „fac aceasta pentru ca vitele mele să nu cadă înăuntru”.
„Dacă scoţi un goi din groapa în care a căzut, mân­tuieşti un idolatru”.
Ceva mai mult:
Hahamii împing cruzimea fanatică până acolo, că poruncesc jidanilor să omoare pe creştini, – chiar pe cei mai buni.
„Trebuie să ucizi pe cei mai buni dintre goimi (Tobşebegoim harog)”
„Trebuie să smulgi inima goiului şi să omori pe cel mai bun dintre creştini.
Şi lucru de necrezut, – dacă numeroase mărturii, demne de crezământ, n-ar veni să-l ateste, – jidovii talmudişti au mers, cu ura lor oarbă, până ce au depăşit orice limită omeneşte posibilă, săvârşind omoruri rituale, crime cu atât mai grozave, cu cât victimele sunt mai ales nişte bieţi copilaşi; îna­intea cărora fiarele cele măi sălbatice s-ar da înapoi, înduio­şate.
Iată, până la ce grad, pot ajunge patimile ome­neşti, când o legislaţie smintită le favorizează, în loc să le reprime!
„Într-adevăr, hahamii zic ovreilor: „Cel ce varsă sângele unui goi, duce o jertfă lui Dumnezeu”
Trebuie să adăugăm că ovreii din ţările din occi­dentul Europei, – civi­lizaţi printr-un contact secular cu creştinismul, – resping, cu indignare, acu­zaţia de omoruri rituale; – ba chiar… au îndrăzneală să ia ca martori pe ne­jidanii, … care au fost şi sunt victi­mele acestor crime religioase.
În tot cazul, această atitudine e lăudabilă şi, – pen­tru cinstea neamului omenesc, – trebuie să o credem sinceră…
Omorurile rituale
Pentru a arata că omorurile rituale se comit în rea­litate şi nu sunt numai efectele imaginaţiei nebune a creştinilor, – după cum susţin jidanii – vom raporta mai multe cazuri, atât de demonstrative, încât con­ving chiar şi spi­ritul cel mai necredincios.
De altfel, jidovii procedează în această privinţă ca unii criminali care tă­găduiesc evidenţa, chiar când sunt prinşi asupra faptului.
De la 1071, până la 1670, istoria înregistrează vreo cincizeci de cazuri de omoruri rituale, atestate de istorici demni de toată încrederea. De altfel, pen­tru aceste crime, ovreii au fost de multe ori maltrataţi şi chiar masacraţi.
Un mare număr dintre aceste cazuri se găsesc po­vestite în cartea lui Ruppekt, din care extragem exemplul următor:
Spovedirea unui ovrei, numit Emanuel fiul unui medic din Genova, convertit la creştinism, în 1456.
„Acest Emanuel îmi istorisi un fapt de o cruzime oribilă, care s-a petrecut la Savona,- fapt pe care la văzut cu ochii şi pe care îl atestă, de mai multe ori, înainte şi după convertire, – adăugând chiar că băuse din sângele copilului ucis.
Îmi spuse că, într-o zi, tatăl său îl conduse în casa unui ovrei din Savona, şi că acolo se găseau adunaţi alţi şapte indivizi din naţia lor, care s-au angajat reciproc, cu jurăminte, să nu descopere niciodată ceea ce aveau să facă şi să păzească secretul până la moarte.
Apoi aduseră în mijlocul lor, un copilaş creştin care n-avea mai mult de doi ani. Îl puseră, gol, deasu­pra unui vas în care, de obicei, se primeşte sângele la tăierea îm­prejur a copiilor de ovrei.
Patru din ei luară parte la grozava execuţie. Unul ţinea întins braţul drept al ne­vinovatei creaturi; un altul, braţul stâng; un al treilea îi ţinea capul ridicat, în aşa fel, încât să formeze crucea, al patrulea, în sfârşit, băga ghemuri de hârtie în gura nenorocitului copil, pentru a-i înăbuşi ţipetele.
Pe urmă, luând nişte instrumente de fier, foarte ascuţite şi lungi îndeajuns, îl străpunseră din toate părţile, mai ales în regiunea inimii, – astfel încât sângele îi curgea din toate rănile şi cădea în vas.
Pentru mine, această tortură fu un spectacol insu­portabil şi mă depărtai cât pu­tui de locul crimei. Dar, tatăl meu veni repede la mine şi mă puse să jur că n-am să vorbesc nimă­nui de ceea ce văzusem în ziua aceea. Pe urmă, mă apropiai de ceilalţi şi nu mai văzui decât cadavrul copilului, – care peste puţin, fu aruncat în fundul unei pivniţe a casei.
După aceasta, ovreii tăiară în bucăţi mici diverse fructe: pere, nuci, migdale, etc, pe care le azvârliră în vasul în care era adunat sângele. Toţi gustară din această oribilă mâncare. Gustai şi eu însumi, ceea ce îmi produse greaţă şi un dezgust atât de penibil, încât în ziua aceea şi a doua zi nu mai putui să iau nici un fel de hrană.
Iată după Amelot de la Houssaye, istoric foarte conştiincios, povestirea unui alt fapt, care a fost judecat la Metz, în anul 1670.
În ziua de 23 septembrie 1669, femeia Mangeotte Wfllemin, din satul Glatigni, se duse la o fântână, la o depărtare de două sute de paşi de sat, pentru a spăla câteva rufe. Ea era urmată de fiul ei, în vârstă de 3 ani.
La două sute de paşi de fântână, copilul se împie­dică şi căzu; mama sa se întoarse ca să-l ridice, dar copilul spunând că se va ridica singur, ea îşi continuă drumul şi merse să-şi spele rufele, încredinţată că el o va urma. După câteva minute, această mamă, văzând că nu-i mai vine copilul, alergă la locul unde îl lăsase şi, negăsindu-l, se întoarse îndată acasă, ca să întrebe de el pe bărbatu-său şi pe persoanele ce se găseau acolo.
Toţi răspunzându-i că nu l-au văzut, se puse să-l caute mai întâi prin sat, pe urmă la fântână şi prin tufişurile dimprejur, fără însă să-l găsească.
Tatăl, ducându-se pe drumul cel mare ce merge la Metz, la vreo două sute de paşi de la fântână, întâl­neşte mai multe persoane (între altele pe Daniel Payer şi pe Thibault Regnault), care îi spuseră că au văzut pe acest drum, un ovrei călare pe un cal alb şi care ducea dinaintea lui un copil de vreo trei sau patru ani.
Un locuitor din satul Hez, zărind de asemenea pe acel Jidov, ce avea înaintea sa un lucru pe care îl acoperea cu mantaua, recunoscu că era Raphael Levy, din oraşul Boulay.
Trei zile după aceasta, se găsi, într-o pădure, cada­vrul nenorocitului copil…
În timpul procesului, s-a interceptat o scrisoare în care acuzatul scria şefilor Sinagogei din Metz: „Am intrat în această mizerie, pentru comunitate”.
El fu condamnat să fie ars de viu, şi sentinţa fu executată în ziua de 17 ianuarie 1670”.
Iată acum un al treilea fapt, cu totul recent: asasi­natul săvârşit, de către jidovii din Damasc, asupra unui călugăr (capucin), care era numit, de con­cetăţe­nii săi, sfântul misionar şi a cărui caritate nealtera­bilă era cunoscută de toţi. Acest fapt a fost povestit în marele uvragiu, Histoire de l’Eglise, de Rohrbacher, de unde G. des Mousseaux a extras pasajele următoare:
În ziua de 5 februarie 1840, Părintele Thomas este chemat într-o casă ovre­iască, să altoiască un copil;… dar copilul este bolnav şi Părintele Thomas voieşte să se retragă. El cedează totuşi invitaţiei presante să intre în casa vecină, aceea a lui D. (David Harari), cel mai pios dintre ovreii din Damasc (!), un ovrei pe care creştinii, ei înşişi, îl priveau ca pe un om cinstit şi pe care Părintele Thomas îl număra prin­tre priete­nii săi.
Îl primiră cu dragoste şi, peste puţin, veniră cei doi fraţi ai lui D…, pe urmă unul din unchii lor şi alţi doi ovrei, dintre cei mai însemnaţi din Damasc.
Deodată, Părintele Thomas fu apucat pe neaştep­tate de aceşti oameni, care-i vârâră un căluş în gură, îl legară cot la cot, pe urmă îl ridicară pe sus şi îl duseră într-o odaie departe de stradă.
Veni noaptea şi o dată cu ea, sosi un haham înso­ţit de bărbierul ce ia sânge S… (Solomon) pe care sacrificatorii au contat pentru împlinirea planului lor.
- „Haide, S…, taie gâtul acestui om; pentru asta te aşteptăm.”
Însă bărbierul devine palid; curajul îi lipseşte şi se declară incapabil.
Sacrificatorii, atunci, se pun să întindă la pământ pe Părintele Thomas şi D… se resemnează să-i cres­teze el însuşi gâtul, cu un cuţit. Dar, mâna îi tremură şi, peste puţin, trebuie sa-l înlocuiască fratele său A.. (Aron), pe când bărbierul se mulţumeşte să ţină barba Părintelui….
Sângele este adunat într-un vas, pentru a fi trimis, mai târziu, marelui haham…
Pe urmă, a trebuit să facă să dispară urmele aces­tui omor. Jidovii încep, deci, să ardă hainele victimei ale cărei cărnuri sunt tocate în bucăţele mici, iar oasele sunt zdrobite cu un mai; pe urmă, această pastă omenească este azvârlită într-o groapă ce serveşte pentru lături.”
Justiţia sirio-egipteană obţine „pe rămăşiţele aproape fumegânde ale victimelor mărturisirea completă a vinovaţilor”.
Iată un extras din interogatoriul bărbierului, – după actele procesului, publicate de A. Laurent, – citat de G. des Mousseaux:
D… mă chemă la el acasă. Găsii acolo pe haha­mul… şi pe Părintele Thomas, care era legat.
D… şi fratele său A… îmi ziseră; ucide pe acest preot. Răspunsei că nu pot.
Ei aduseseră atunci un cuţit. Trântii pe călugăr la pământ şi, ţinându-l cu unul din asistenţi, îi pusei gâtul deasupra unui lighean mare.
D… apucă cuţitul şi începu să-l taie, iar A.. îi de-te ultima lovitură.
Sângele fu adunat într-un lighean, fără să se pi­ardă o picătură.
Pe urmă, cadavrul fu târât într-o odaie unde se ţi­neau lemnele. Acolo îl dezbrăcarăm de haine, care fură arse. Apoi, – cu servitorul M… care sosise atunci… îl spintecarăm, punând rămăşiţele într-un sac şi, treptat-treptat le duserăm să le aruncăm în conducte…
- Ce a-ţi făcut cu oasele?
- Le-am spart pe piatră, cu un pisălog…
- Şi cu capul?
- L-am sfărâmat la fel, cu acelaşi instrument.
- Şi cum era sacul în care aţi pus rămăşiţele?
- Ca toţi sacii de cafea, de pânză de împachetat şi de culoare cenuşie.
- Sacul acesta nu lăsa să picure materiile conţi­nute în intestine?
- Un sac de cafea, când este udat nu lasă să pice ceea ce se găseşte, în el…”
Justiţia voi să verifice locul unde ovreii arunca­seră rămăşiţele. Se descoperi canalul şi se găsiră, la intrare, urme de sânge şi filamente de tendoane… Lucrătorii descinseră în conductă, scoaseră mai multe bucăţi de carne, o rotulă, un fragment din inimă, nişte sfărâmături de craniu şi de alte oase, precum şi părţi din calota preotului…”
După asasinarea Părintelui Thomas, ovreii, hotă­râră să se scape şi de servitorul său creştin, Ibrahim Amoran, ale cărui cercetări puteau deveni compromi­ţătoare; şi… acest servitor dispăru.
Ne vom mărgini să relatăm câteva părţi din intero­gatoriile care privesc al doilea act al acestei drame.
Servitorul M… a fost trimis la F… de stăpânul său, care i-a zis: „du-te de vezi dacă au prins pe Ibrahim şi ce au făcut cu el.
Mă dusei la F… şi găsii uşa închisă cu zăvorul. Bă­tui. F… veni şi-mi deschise.
- Îl ţinem, îmi spuse el; – vrei să intri, sau să pleci?
- Voi intra ca să văd, îi răspunsei eu.
Intrai într-un mic divan, care dă într-o curte exte­rioară, în care se găsesc latri­nele; – în aceste latrine, îi aruncară carnea şi oasele. Uşa fusese baricadată cu o grindă. Găsii acolo pe I. P… şi pe A. S… ocupaţi să lege mâinile pacientului la spate, cu basmaua sa, după cei astupaseră gura cu o pânză albă. Pe urmă fu trântit la pă­mânt, de F… şi de M.F.- fiii lui R…
Aduseră un lighean de aramă spoită, puseră capul prinsului deasupra acestui lighean, şi F… îi tăie gâtul cu propriile sale mâini.
Y…, M…, F… şi eu, îi ţineam capul. A.., fiul lui R… şi I. P… îi ţineau picioarele şi se aşezaseră peste ele. A. S… şi ceilalţi (erau opt cu toţii), ţineau bine trupul, pentru ca să-l împiedice să se mişte, până ce sângele va fi încetat să curgă.
- Ce s-a făcut cu sângele şi cine la luat?
- Adevărul este că Y…, luă ligheanul şi vărsă sân­gele într-o sticlă, – pe care o ţinea în mână A. S…, – printr-o pâlnie nouă de tinichea, ca acelea pe care le întrebu­inţează negustorii de ulei. După ce fu um­plută, A. S. o dădu lui Y…
- De ce mijloc s-au servit ca să-l facă pe servitor să intre acolo?
- Am mai spus… că erau adunaţi cinci inşi în stradă, lângă poartă, – că servito­rul veni să întrebe de stăpânul său, – şi că Y… îi răspunse: „Stăpânul tău a întârziat la noi; vaccinează un copil; dacă vrei să-l aştepţi, intră şi du-te de-l găseşte”.
El intră, şi se întâmplă ceea ce am declarat”
„Ar fi greu, zice G. des Mousseaux să-ţi închi­pui o bogăţie şi o precizie de amănunte mai remarca­bile, ca acelea care ies din gura celor ce depun”.
Să mai ascultăm şi câteva din depoziţiile autorilor acestei crime înspăimântă­toare, în ceea ce priveşte întrebuinţarea sângelui de creştin.
„- Cu ce scop aţi omorât pe Părintele Thomas?
- Ca să-i luam sângele, – răspunde jidovul D… L-am strâns într-o sticlă albă, sau khalabiehs, pe care am trimiso la hahamul A., – sângele fiind necesar la împlinirea datoriilor noastre religioase.
- La ce serveşte sângele în religia voastră?
- Se întrebuinţează la azime…
- Pentru ce n-aţi păstrat sângele la voi?
- Obiceiul vrea ca sângele să stea la haham.”
„Întrebare hahamului A.:
- Cine ţi-a remis sângele?
- Hahamul Y… se înţelesese cu A., şi cu alţii ca să aibă o sticlă de sânge omenesc şi acest haham mă înştiinţă şi pe mine. Fraţii A.. îi făgăduiră că, chiar dacă ar trebui să-i coste o sută de pungi de bani, tot i-o vor obţine. Fuse-i, în urmă, informat de dânşii că aduseseră o persoană, pentru ca să o omoare şi să-i ia sângele, şi îmi ziseră; du-te la hahamul Y…
- Ai întrebat pe hahamul Y…, dacă trimite din sân­gele acesta în alte locuri?
- Hahamul Y… mi-a spus că trebuie sa trimită din el la Bagdad.
- Au venit din Bagdad scrisori care să-l ceară?
- Hahamul Y… mi-a spus-o…
- Şi la ce este trebuincios sângele? Îl pun oare în pâinea azimă şi toată lumea mănâncă din ea?
- De obicei, sângele, pus în azimă, nu este pentru popor, ci pentru persoanele zeloase. Hahamul Y…, rămâne la cuptor în ajunul sărbătorii azimelor. Acolo, oamenii zeloşi îi trimit făina, din care el face pâinea. El însuşi frământă pasta, fără ca nimeni să ştie că pune în ea sânge, şi trimite pâinea acelora cărora le aparţine făina”.
Rezultatul procesului a fost că, – din şaisprezece ovrei, implicaţi în asasinatul Părintelui Thomas şi al servitorului său, – doi au murit în timpul procedurii, patru au obţinut iertare pentru că au făcut destăinuiri şi zece au fost condamnaţi la moarte”
Jidanii din Europa, la această noutate care îi tul­bura groaznic, începură să ţipe – nu împotriva vinova­ţilor, – ci împotriva justiţiei”.
După ce au oferit consulului Franţei, milioane, care au fost refuzate, – ei au inundat cu aur autorită­ţile sirio-egiptene şi, delegaţii lor, Montefiore şi Ckemieux, (pe care îi vom întâlni din nou mai de­parte), ducându-se în Egipt, obţinură de la Kediv amnistia sau mai bine zis iertarea acuzaţilor, – căci ea le-a fost acordată fără reînoire de anchetă şi fără reluarea procesului, faptele fiind probate şi nediscutabile”
Iată termenii firmanului, cu care ovreii fură obli­gaţi să se mulţumească: „Prin expunerea şi după cererea d-lor Moses Montefiore şi Cremieux, – care au venit la noi ca delegaţii tuturor europenilor care profesează religia lui Moise, – am recunoscut, ei doresc punerea în libertate şi siguranţa pentru acei dintre ovrei care sunt deţinuţi şi pentru cei ce au fugit, din pricina instruirii afacerii Părintelui Tho­mas, călugăr din Damasc, el şi servitorul său Ibrahim. Şi cum, din cauza unei populaţii atât de numeroase, nu ar fi convenabil să refuzăm rugămintea lor, ordonăm ca prizonierii ovrei să fie puşi în libertate şi să se dea, celor fugiţi, siguranţa pentru întoarcerea lor…”.
Astfel de crime, în faţa cărora te apucă groaza, con­tinuă să se comită chiar şi azi.
Fără să mai vorbim de omorul din Tisza-Elzlar, cunoscut de toţi, vom povesti două cazuri petrecute acum câţiva ani.
Monitorul Romei, din 15 iunie 1883, cită un omor ritual care avusese loc la o dată cu totul recentă.
Un copilaş, – aparţinând uneia dintre familiile gre­ceşti cele mai însemnate din Smirna – fu răpit în apropierea paştelui ovreiesc. Patru zile după aceea, i se găsi, pe malul mării, cadavrul, străpuns de mii de lovituri de pumnal. Mama sa, nebună de durere, acuză sus şi tare pe ovrei de acest omor. Populaţia creştină se ridică în masă şi alergă în cartierul ovreiesc, unde avu loc un masacru îngrozitor, în care pieiră peste 600 de jidani.
În 1881, la Lutcza, – un mic sat din Galiţia austri­acă, – a fost comisă o crimă rituală asupra unei tinere fete, numită Francisca Mnich. Trei acuzaţi (Moise Ritter, nevasta sa şi un alt jidan complice), fură condamnaţi la moarte, în ziua de 21 decembrie 1882, de juraţii din Rzeszov.
Curtea superioară de justiţie casă judecata, pentru că procedura nu fusese în­deplinită şi trimise pe ovrei înaintea tribunalului din Cracovia, care, la 10 octom­brie 1883, reînnoi tripla condamnare la moarte.
În momentul de faţă se judecă la Kiev procesul unui omor ritual, săvârşit de un jidan Beilis, împre­ună cu mai mulţi complici, asupra unui biet băieţel de 6 ani, Iuscinski. Opt zile după omor fu găsit, într-un şanţ, cadavrul nenorocitei victime, stră­puns de 47 lovituri de pumnal.
Dar, ceea ce aruncă o vie lumină asupra intelectu­lui jidovimei întregi, e faptul că, înainte de a se da verdictul toată presa ovreiască din Europa şi de la noi, s-a năpustit, cu o furie nebună, ca şi în timpul procesului din Damasc, – nu asupra omorâtorilor, – ci asupra Ţarului, asupra răposatului Stolipin, asupra oligarhiei din Rusia,… până şi asupra juraţilor – din Kiev, pe care îi numeşte ţărănoi inculţi.
La noi, în România, asemenea crime trebuie să fie foarte uşor de realizat. Acum 4 sau 5 ani, se găsi în Bucureşti, pe un maidan, un băiat mort de o moarte violentă. Pentru a stabili identitatea cadavrului, poliţia publică o în­ştiinţare, adresată părinţilor care pierduseră de curând un fiu, pentru a veni să-i recu­noască corpul.
Atunci, spre stupefacţia generală, se văzură vreo douăzeci de mame, ve­nind dezolate la morgă, ca să reclame fiecare trupul copilului ei, care dis­păruse fără să i se mai dea de urmă.
De asemenea, G. des Mousseaux vorbeşte de „nu­mărul, cu mult mai mare de cât şi-l închipuie cineva, de oameni, de femei şi mai ales de copii, care în anumite oraşe ale Europei, dispar pentru totdeauna, fără să lase cea mai mică urmă, spre ma­rea înmărmu­rire a rudelor lor”.
Dar, să vedem, pentru ce motiv iudeii săvârşesc omoruri rituale asupra creştinilor?
Ne vom adresa pentru aceasta, la scrierea unui fost haham, trecut la creştinism şi botezat sub nu­mele de Neofit.
Examenul cărţii Înfruntarea jidovilor asupra legii şi a obiceiurilor lor”, de Neofit.
„A ucide pe creştini şi a le lua sângele…”, – zice Neofit, – este o taină a ovrei­lor, sau mai bine zis o rătăcire, care astăzi este cunoscută, căci „o au scris mulţi”.
Dar, adaugă el, nu mi s-a întâmplat să văd nică­ieri:
1° – pentru ce ucid jidovii pe creştini?
2° – ce fac ei cu sângele creştinilor?
Neofit vrea să lămurească aceste două secrete, pe care le cunoaşte bine, căci, zice el, „fiind rabin şi învăţătorul ovreilor, au fost descoperite mie şi le-am păzit până ce am primit Sfântul Botez”.
„Mai întâi, să se ştie că această taină nu este cu­noscută de toţi jidovii, ci numai de rabini sau de hahamii lor, de cărturarii şi de fariseii lor, ce se numesc de dânşii hasindem. Şi această taină o păzesc ei cu mare scumpătate”.
În plus, – acest ultragiu faţă de omenire „nu este scris nicăieri. Rabinii îl lasă fiilor lor cu blesteme îngrozitoare, ca aceştia să nu-l descopere, nici proşti­lor din­tre ovrei, nici creştinilor, – chiar dacă li s-ar întâmpla să sufere tot felul de munci. Astfel, de pildă, mărturisesc în frica lui Dumnezeu, că atunci când am ajuns la vâr­sta de 13 ani şi când tatăl meu mi-a pus pe cap cornul acela, – ce se numeşte tăfilis, – mi-a desco­perit taina privitoare la sângele de creştin şi m-a afurisit, pe toate stihiile cerului şi ale pământului, ca să nu descopăr secretul acesta, nici chiar fra­ţilor mei.
Şi când mă voi căsători şi voi avea până la 10 feci­ori, să nu îl fac cunoscut, decât numai unuia singur, adică aceluia care va fi mai deştept, mai învăţat şi, în acelaşi timp, capabil de a-l înţelege; – iar la partea muierească nu trebuie nicidecum să-l des­copăr.
Şi îmi mai spuse: Fiule, să nu te primească pămân­tul, de vei dezvălui taina aceas­ta, – măcar de ţi se va întâmpla să te faci şi creştin.
Astfel îmi grăi tatăl meu”.
Principalul motiv al crimelor rituale este, marea ură ce au ovreii asupra creş­tinilor, părându-li-se că, făcând această ucidere, aduc jertfă lui Dumnezeu… Într-ade­văr, rabbi Solomon (Talmud) zice: celui mai blând dintre şerpi, scoate-i creierii, – iar pe cel mai bun dintre creştini, ucide-l – adică, dator este orice jidan să omoare un creştin, fiind convins că cu aceasta se va mântui”.
Această ură este întipărită în sufletele ovreilor încă din copilărie. Înainte chiar de a începe să arate copiilor A, B, C, dascălul trebuie să-i înveţe să-i hulească pe creş­tini, pentru ca să ştie, când vor trece pe lângă o biserică creştinească, să zică: şacăţ te şaţine văsaef tăsavinichi hăirimi – cuvinte care înseamnă: spurcata spurcaţilor, necurata necuraţi­lor, să fii afurisită”.
„Aşijderea, când văd ducând vreun creştin mort la groapă, dator este tot jido­vul să zică: saium had, lamuhar trii, – adică: azi am văzut un păgân mort, mâine să văd doi. Hulele acestea, chiar şi un copil mic trebuie să le ştie. Mai pe scurt, dacă jidovii au atâta ură şi vrăjmăşie împotriva creştinilor, este pentru că scrie la Talmud: „nu se cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, – decât numai pe ovrei”.
Neofit indică apoi ce fac jidanii cu sângele cel strâng în timpul crimelor rituale şi spusele lui se aseamănă cu mărturisirile acuzaţilor din Damasc.
1° – Jidanii întrebuinţează sânge de creştin pentru ca să prepare leacuri împo­triva unor boli, de care suferă, – şi pentru ca să facă farmece.
Astfel, de patru ori pe an, la începutul anotimpuri­lor, – „pentru ca să evite căde­rea akifei, adică a unui sânge ce pică din văzduh pe mâncărurile lor şi omoară îndată pe cel ce gustă din ele, – jidovii întrebuinţează un piron de fier, ce a fost băgat în sânge de creştin muncit şi pun peste bucate. De altfel, la calendarul lor scrie şi mi­nutul în care cade sângele acela, – şi merge hahamul cu un ceas sau două mai îna­inte, din casă în casă şi dă de ştire”.
2° – Aşijderea, la nuntă, tinerii soţi postesc o zi în­treagă, nemâncând şi nebând nimic. Şi spre seară, vine rabinul, care le dă la amândoi să mănânce un ou copt, pre­sărat cu cenuşă în loc de sare. Această cenuşă o fac, arzând în foc o pânză înmuiată în sânge de creştin chinuit.
În acelaşi timp, hahamul zice încet nişte descân­tece, ca noii soţi „să poată înşela pe creştini şi să poată mânca şi sudoarea creştinului, ca şi cum ar mânca sângele său.
3° – Rabinii mai întrebuinţează sânge de creştin muncit, la tăierea împrejur, amestecând, în vin, o picătură din sângele acesta şi o picătură din sângele ce curge din rana făcută pruncului şi punând, cu degetul cel mic, de două ori, câte puţin din acest amestec, în gura copilului.
Această datină este necesitată de îndoiala în care se găsesc hahamii, care nu ştiu dacă Iisus, fiul Mariei, a fost sau nu adevăratul Mesia. „Şi cum Hristos a scos din iad, prin sângele său, sufletele oamenilor care n-au fost botezaţi cu apă, aşa şi pruncul acesta, nebotezat cu apă, să se mântuiască prin sângele unui creştin botezat cu apă, – sânge vărsat prin munci ca şi al lui Hristos”.
4° – Când moare un ovrei, hahamul ia un albuş de ou şi o picătură de sânge de creştin muncit, le ames­tecă şi stropeşte cu ele mortul, – zicând, în acelaşi timp, stihul din proorocirea lui Iezechiel: „Şi voi stropi peste voi cu apă curată şi vă veţi curaţi de toate spurcăciunile voastre.
5° – Aşijderea la 9 iulie, jidovii fac plângerea Ierusalimului; atunci rabinii şed jos pe pământ, îşi pun pe frunte cenuşă, ce conţine sânge de creştin chinuit şi mă­nâncă un ou copt, presărat cu aceeaşi cenuşă; iar mâncarea aceasta se cheamă de dânşii Săida amafsăncâs.
6° – La Paşte, hahamii fac separat o azimă, numită eficoimon, conţinând puţină cenuşă din sânge de creştin, care trebuie să fie chinuit, precum şi Iisus Hristos a fost chinuit. Pentru aceasta, ei fură copii mici, ca să poată mai uşor să îi chinuiască şi pentru că Hristos a păzit fecioria.
Orice ovrei, până la cel mai mic, trebuie să mă­nânce, din azima aceasta, o bu­cată de mărimea unei măsline.
7° – La sărbătoarea numită Purim, jidovii omoară pe un creştin care înfăţişează pe Aman, persecutorul lor. Hahamii îi iau sângele şi fac cu el mici turte dulci triun­ghiulare, pe care le trimit la toţi ovreii. Această trimitere se numeşte Maschloiamunas.
În seara de Purim, jidanii caută să fure copii de creştin şi îi ascund până la paşte, care este aproape, – pentru ca să le ia sângele şi pe urmă să-i omoare.
* * *
În rezumat, în loc de a combate patimile de propri­etate şi de dominaţie, Talmudul le favori­zează şi le împinge până la un paroxism nemaipome­nit. El face pe jidani să creadă că au misia (misiunea) să acapareze întreg pământul, prin mijloace mâr­şave, ca: furtul, ascunderea lucrurilor găsite, cămătă­ria, frauda şi jurământul fals.
El le mai spune că aparţin unui neam ales şi că sunt chemaţi să supună pe toate celelalte po­poare, – compuse numai din robi nemernici, sau mai bine zis, din vite de muncă, – şi care nu sunt vrednice decât să lucreze ca să îmbogăţească şi să glorifice pe Israel.
Carităţii creştine, Talmudul îi opune o ură crudă şi oarbă împotriva între­gului neam omenesc, – ură care merge până la a comite, între alte crime, şi omoruri rituale.
Când citeşti prescripţiile legale ale Talmudului, – în realitatea cărora un suflet creştinesc aproape nu poate să creadă, – îţi închipui că eşti într-un vis urât şi te întrebi, dacă Talmudul nu este codul unei bande de hoţi şi de asasini laşi.
Capitol din lucrarea profesorului dr. Nicolae C. Paulescu (1869-1931) “SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL ŞI FRANCMASONERIA“
About these ads



Follow

Get every new post delivered to your Inbox.
Join 81 other followers




THE ORIGIN AND OBJECT OF THE ANCIENT MYSTERIES

alt


Along with the popular traditions and public cults of ancient times, there existed an inner organization of religion--the Mystery Institution--which was the channel of secret traditions.
While our knowledge of the Mysteries is not so extensive as we could desire, owing to the fact that they were anciently guarded with the greatest care -- the slightest violation of the oath of secrecy being punishable by death--we know that the mystery-side of religion, a knowledge of its highest cult and doctrines, was only attained through initiation. Every great Teacher of antiquity passed through these portals. This one fact in itself makes the study of the Mysteries of the utmost importance to Masons.The Institution of the Mysteries was to be found in all
parts of the world. There were the Mysteries of Isis and Osiris in Egypt, the Mithraic Mysteries of the Persians, the Orphic and Bacchic and the later Eleusinian semi-Mysteries of Greece, the Mysteries of Samothrace and Chaldea, the Mysteries of India, the Druidical Mysteries, the Gothic Mysteries, and many others.Thus it follows that the key to antiquity is a knowledge of its Mysteries. The late Gen. Albert Pike, formerly Sovereign Grand Commander of the Supreme
Council, Southern Jurisdiction, A.A.S.R. illustrates this by saying: "Through the veil of all the hieratic and mystic allegories of the ancient dogmas, under the seal of all the sacred writings, in the ruins of Nineveh or Thebes, on the worn stones of the ancient temples, and on the blackened face of the sphinx of Assyria or Egypt, in the monstrous or marvellous pictures which the sacred pages of the Vedas translate for the believers of India, in the strange emblems of our old books of Alchemy, in the ceremonies of reception practiced by all the mysterious Societies, we find traces of a doctrine everywhere the same, and everywhere carefully concealed. The occult philosophy
seems to have been the nurse or godmother of all religions, the secret lever of all the intellectual
forces, the key of all divine obscurities, and the Absolute Queen of Society, in the ages when it was exclusively reserved for the education of the Priests and Kings." (Morals and Dogma, p.729.)

THE ORIGIN OF THE MYSTERIES

The Mysteries had their origin in the first great Teachers and Guides of humanity. These are called the "Sons of Venus," they formed the! "Nursery of Adepts"-- the nucleus of the first Great White Lodge. The Chief of these is known by many mystic names in the old writings--the "Root Base of the Occult Hierarchy," the "Kumara," etc. Surrounding the Chief there was a small
band of Beings who came to earth to labour for the evolution of young humanity. Another class of Beings who aided in this work was called Agnishvattas. Many of these, we are told in the "Stanzas of Dzyan," became Arhats. Thus was established upon earth, according to tradition, the first Great Occult Hierarchy.In the early ages occult knowledge was taught openly, as the sciences are taught in our colleges to-day. But in the course of time many allowed their selfishness to rule and so abused their power that it became necessary to withhold such knowledge from the unworthy. This was the condition of religious affairs when the Mysteries
were necessarily established by the King-Priests of the Divine Dynasties, in the days of Atlantis.
There were many already in possession of occult knowledge who were so engrossed in selfishness that they could not be brought into the divine path; and their abuse of this power over the forces of nature made them giants of evil. They rebelled against the White Emperor, and became Black Magicians, this caused a long and fierce struggle. At last the cup of evil was
full; the forces of nature were turned against the land, until the great continent, together with all
followers of their own selfish practice, sank beneath the waters of the ocean. Before the storm broke, however, the men of the "Good Law" heeding the summons to escape, migrated to a place of safety.Before the overthrow of Atlantis the Mysteries were well established in ancient Chaldea and Egypt --the two great Fourth race nations being offshoots of the great Atlantean civilization. The Indian Mysteries came from her own Priest King, the Manu, who gave to the first
branch of the Aryan stock its religious teaching. From this fount of the Aryan race the Mystery-teaching in after years flowed westward, and mingling with the older tradition, derived from Ancient Atlantis, gave to, it new life and power. The Greeks received their Mysteries from Orpheus, who introduced them direct from India. But from whatever source the various nations
received their mystic instruction, the meaning was ever the same--all Initiates were members of the one Great Brotherhood. In these early days the Mystery-Institutions were conducted by Great Adepts whose knowledge was the fruitage of a prior system of evolution; but as time went on and our humanity developed, the great Masters gradually withdrew, and the Mysteries were committed to the advanced pupils of our present system of evolution.


alt



THE SOURCE OF RELIGIONS.

There are two schools of thought in the modern world-- Comparative Mythologists and Comparative Religionists. The answers given by these two schools to the question of the source of religion are diametrically opposed, but both base their arguments upon the same common
facts. These facts are of marked similarity, not only in the teaching, character, and power of the Founders of religions, but also of the main outlines of their lives. The stories of these Saviour-Gods and their teachings antedate, some of them by many centuries, the birth of the Christian Saviour. This similarity amounting in many cases to practical identity, denotes, according to
both schools, a common origin. The Comparative Mythologists contend that the common
origin is one of common ignorance, that the universal natural phenomena and the personification of these powers of nature, resulted in similar ideas. This school maintains that the loftiest religious sentiments and doctrines are merely the refined feeling and expression of the barbarous guesses of primitive men; that Animalism, Fetishism and Nature-worship are the
soil out of which the highest forms of religious flowers have blossomed and that the founders of the great religions are the highly developed but lineal descendants of the "whirling medicine man." On the other hand, the Comparative Religionists maintain that the common origin is one of Divine Wisdom, or Gnosis. All religions, they say, originate from the teachings of Divine Men, who constitute a great Brotherhood of Spiritual Teachers, and give out from time to time, to different races and nations of the world, such parts of the fundamental truths of religion as are suited to the needs of the people. They contend that Animalism, Fetishism, and Nature-worship are the distorted and dwarfed descendants of true religious belief, and that the founders of great religions are men who have advanced beyond normal humanity, thus becoming the spiritual
guardians of the race. We have no hesitancy in saying that we accept the view of the Comparative Religionists, for the Scriptures of the various religions furnish abundant evidence that the founders were advanced men, and their teachings are not surpassed (or often equalled) by later writers in the same religions. The Sacred Books of the East give ample evidence of this fact; while the alleged refining process of the Mythologists is without adequate support.
We also find among savages many traces of lofty ideas which are entirely beyond their capacity to originate. When we remember that the savage tribes of to-day are not our ancestral types, but rather the degenerate offspring of past great nations, we begin to understand
how they came to possess these lofty ideas--they are the faint remaining vestiges of the Wisdom long ago imparted by a great religious Teacher.- (Esoteric Christianity, Besant, Ch. I.)
It is evident that man in his infancy was not left to grow up unaided. There have always been Elders or Sages from whom the less advanced brethren received direction and training; such ever stood beside the earliest cradle of humanity, and gave to the race the needed guidance and impulse toward a higher ideal of civilization.
The first great Teachers were advanced souls from other and still earlier systems of evolution. They were the Adepts of the early races who established upon this earth the first great Occult Fraternity. These lofty Beings watched over and guided early mankind; and as men advanced and became fitted for higher knowledge they were instructed in the nature of the gods, the
human soul, the mysteries of the unseen world, and the processes of the world's continual evolution. Such-are the persistent and uncontradictory facts in connection with the Mysteries.
Religions, then, have their source in the Occult Hierarchy--the qualified guardians of the spiritual growth of the human family.

REASONS FOR ESOTERICISM.

History has noted the disastrous results of spreading occult knowledge indiscriminately, and since the sad experiences of Atlantis, the Initiates have carefully guarded from the unpurified that knowledge which is power. Therefore, the most rigid conditions regarding purity, unselfishness and self-control are imposed on all who seek the higher knowledge. The temptation to use power for selfish ends is too great to entrust such knowledge to men of uncontrolled desires. Another reason for esotericism is the fact that religions were given for the purpose of quickening human evolution. Men are at such various stages of development, that what will be understood by the philosopher is unintelligible to another, and in order to reach and help all, it is evident that instruction must be adapted to the peculiar needs of each individual. The religious teachings must be as graded as evolution itself--each must be met on their own level and helped on and on, from that plain to greater heights and broader views, all in a fashion that appeals to their unfolding intellects. It is due to this fact that all the great Teachers have reserved the
greater truths for those capable of receiving and understanding them.

SECRECY OF INITIATES.

This has been the method of all great instructors. Initiates of all ages have maintained a profound silence concerning the truths learned in the Mysteries. From Orpheus, the first Initiate, of whom history catches a glimpse, to Pythagoras, Confucius, Buddha, Apollonius, Jesus, Saccus, no Teacher ever committed anything to writing for indiscriminate public use. Herodotus, in speaking of the reasons why animals were worshipped, says: "If I were to explain these reasons, I should be led to the disclosure of these holy matters, which I particularly wish to avoid," and again in other matters, "Concerning these, at the same time that I confess myself sufficiently informed, I feel myself compelled to be silent. Of the ceremonies also in honour of Ceres, I may not venture to speak, further than the obligations of religion will allow me."
Jesus charged his disciples that they tell no man that he was the Christ, also saying, "Give not that which is holy unto the dogs, neither cast ye your pearls before swine; lest they trample them under their feet and turn again and rend you." He surely had good reason for his secrecy. Many have learned the wisdom of these words when too late; Anaxagoras, Pythagoras, and Socrates, are notable examples. The great Teachers instructed their chosen disciples in
the higher knowledge and propagated these truths in allegories and parables. "All that can be said concerning the Gods," says Strabo, "must be by exposition of old opinions and fables; it being the custom of the ancients to wrap up in images and allegory their thoughts and discoveries concerning nature." Pythagoras, the great mathematical Mason, divided his
classes into the exoteric and esoteric, and his secrets were forbidden to be committed to writing.
The Society of the Essenes, among whom were St. John the Baptist and St. John the Evangelist, made similar distinctions; dividing their adherents into Neophytes, Brethren, and Perfect, while Ammonius Saccus obliged his disciples by oath not to divulge his doctrines, except to those who had been thoroughly instructed and prepared.
In Egypt we find the same method in practice, for Clement says, "The Egyptians did not entrust the mysteries they possessed to all and sundry, and did not divulge the knowledge of divine things to the profane." He also informs us that the sphinxes erected in front of the temples and places of Initiation denoted silence and secrecy--that all sacred truth is enfolded in symbolical fables and allegories--and he says of the Mysteries, "Those who instituted the Mysteries, being
philosophers, buried their doctrines in myths, so as not to be obvious to all." . (The Stromata, Book V, Ch.VII, Ch. IX.)The Sages of Greece, according to Pausanias, "Never wrote otherwise than in an enigmatical manner." They concealed their knowledge under the veil of fiction and
so taught that the vulgar might not comprehend. The typical Hermes assembled his disciples in a holy place or shrine where strict secrecy was imposed. In the Perfect Sermon he says, "And ye, O Tat, Asclepius and Ammon, in silence hide the mysteries divine within the secret places of your hearts, and breathe no word of their concealment." This was the universal procedure. Says Wm. R. Singleton, 33d degree, Past Grand Secretary, Grand Lodge of the District of Columbia:
"The wisdom of the Chaldeans, Phoenicians, Egyptians, Jews of Zoroaster, Sanconiathon, Pherecydes, Syrus, Pythagoras, Socrates, Plato; of all the ancients, that is come to our hand, is symbolic. .. . In the method explaining the various symbols, religion and philosophy were veiled in allegoric representations ... These symbols were displayed openly in the temples ... to the
profane altogether obscure, but streaming with beams of light to the Initiated." (History of Freemasonry and Concordant Orders, p. 83.)

OCCULT SYSTEMS OF WRITING.

There were various methods employed by the teachers to convey and yet conceal the truths of the Mysteries. The three main Kabbalistic systems are the Gematria, which is based on the numerical value of words--applying to the letters of a word the sense they bear as numbers;
the Temura, by which a word yields its mystery by anagram --the transposition of the letters--and the Notaricon, which may be compared to stenography. The system of number-letters was derived from Chaldea by the Hebrews during and subsequent to their captivity. The Chaldeans worked out their cosmogonies and anthropogeneses in numbers, their sacred books were
written with this object in view; Pythagoras had a number-philosophy, which in all probability held many resemblances to the numberbooks of Chaldea; this method was developed to a great extent by the Hellenising tendencies of the cultured Rabbis of Alexandria. The Gnostics also made much use of this number-symbolism-- the system of Marcus being quite elaborate, and the books of Hermes are probably the oldest repositories of number-symbolism in western civilization.Closely connected with this was Geometrical symbolism, which was also used by Pythagoras-- the square,triangle, point within the circle, cube, double triangle, 47th. problem of Euclid, etc., the geometrical figures representing the numbers objectively. In every cosmology from the earliest times we find the basic idea combining numerical geometrical figures.
There is also the allegorical method--a setting forth of truth in the form of myths, or parables, and furthermore, the secret sacerdotal tongue, the Senzar,which was known to the Initiates of every nation. Then to rightly read the world's Scriptures one must have the keys to all these various systems.

OBJECT OF THE MYSTERIES.

The object of the Mysteries was the instruction and development of man. They were the work of genius employing the sciences and a profound knowledge of the human heart in the task of purifying the soul, and seeking man's felicity by the means of virtue. Great emphasis was laid upon man's immortality, and the object and purpose of the Mysteries was to fit him for
a blessed state beyond. Thus these mysteries taught the condition of the postmortem state, and strove to develop in the candidate the powers that would enable him to verify the instruction for himself.Antiquity had held that there was a science of the soul, a knowledge of things unseen, a Gnosis; and now that the possibility of extending the bounds of consciousness beyond the physical plane has been proven by many experiments in psychism, the claim of the Mysteries is not beyond rational belief. That the ego may transcend the limits of the body and become
conscious on the higher planes of nature verifies the truth of the mysteries of all ages and proves that nature's God, in infinite wisdom, through the constant progress or development of his children, is initiating them from every field of labour to aid in his mighty work.The higher instruction was not only given by perfected Initiates who could function on the higher planes, but
the assistance of angelic hierarchies was also invoked and those exalted Beings came to teach and elevate by their presence. Iamblichus, the great Theurgist of the third and fourth centuries A.D. says, "The Gods [these Beings are not Gods in the Western sense of the term but Angels, or Devas; Plato calls them the 'Minor Gods' to distinguish them from the Supreme] "being benevolent and propitious, impart their light to Theurgists in unvarying abundance, calling up ward their souls to themselves, procuring for them a union with themselves,and accustoming them, while they are yet in body, to be separate from bodies, and to be led around to their
eternal and intelligible principle." For "the soul having a twofold life, one being in conjunction with body but the other being separate from all body," it is most necessary to learn to separate from the body, that thus it may unite with the Gods and learn the truths of the intelligible world. (Esoteric Christianity, p. 24,25.)
The consummation of all this was to make the Initiate a God, either by union with a Divine Being without or by the realization of the Divine Self within.Sallust says that the object of the ceremonies of Initiation was to unite man with the world and Deity. The Initiate claimed that the soul purified from all stain, could see the Gods in this life-- that is, could attain the beatific vision, and hold communion with the Immortals. Prof. Harnick remarks that deification was the idea of salvation taught in the Mysteries.The Greek Neo-platonists called, this state"Theophany," which means either communication between the Gods or God and those Initiated mortals who are
spiritually fit to enjoy such intercourse; or the presence of a God in man, an incarnation or blending of the personal Deity; the Higher self with the lower self--its representative on earth.
Plotinus defines this state as "The liberation of the mind from its finite consciousness, becoming one and identified with the Infinite." The length and frequency of this sublime condition depends upon the spiritual development. Proclus claims to have experienced this ecstasy six times during his mystic life; Plotinus states that he had reached this state "but three times as yet ;" Porphyry asserts that Appolonius attained this state four times, while he experienced it but once, and that after he was sixty years of age. This illumination may come and go as a flash, or it may last
for hours. With the high Initiates, the Word is really made flesh, the union complete, and its duration continuous throughout life. The Mysteries were as a training school to this end. Philo in speaking of the Divine Vision says, "It is the special gift of those who dedicate themselves to the service of That-which-is.... to ascend by means of their rational faculties to the height of the aether, setting before themselves 'Moses'--the Race that is the friend of God (The Race of the Logos) as the leader of the way ... . the work of philosophy is naught else than the striving
clearly to see these things." Proclus also says, "In all the Initiations and Mysteries, the Gods exhibit many forms of themselves, and appear in a variety of shapes; and sometimes,
indeed a formless light of themselves is held forth to the view; sometimes this light is according to a human form and sometimes it proceeds into a different shape." (Quoted in Eleusinian and Bacchic Mysteries, Taylor, p.66.)
Taylor too, correctly infers, "The most sublime part of the epopteia or final revealing, consisted in beholding the Gods [high planetary spirits] themselves, invested with a resplendent light." (Ibid, or same book, p. 65.)
In Plato's Phaedo, Socrates is made to say, "Those who instituted the Mysteries for us appear to have been by no means contemptible, but in reality to have intimated long since that whoever shall arrive in Hades unexpiated and uninitiated shall lie in mud [a symbol of the gloomy surroundings of the lowest region of the astral world], but he that arrives there purified and Initiated, shall dwell with the gods." (Plato, Cary's Translation, Vol. I, p. 68.) Again in Phaedrus, Plato says, "Initiated into that which may be rightly called the most blessed of all Mysteries. which we celebrated when we were whole and unaffected by the evils that
awaited us in time to come, and moreover when we were initiated in, and beheld in the pure light, perfect,simple, calm, and blessed visions, being ourselves pure, and as yet unmasked with this which we now carry about with us and call the body, fettered to it like an oyster to its shell." (Ibid, p. 326.)
If we admit the existence of faculties in man capable of piercing the veil of matter, we shall find no reason for rejecting the plain evidence of ancient writers that the Mysteries were associated with a psychic and spiritual revelation. Hermes in his sermons has much to say on the Gnosis.
Gnosis of God is the science of sciences. In "The Key" he tells us that "The distinctive feature of Good (God)is that it should be known." This is the "Vision Glorious." As stated by Mead in his commentary, "This consummation of Ecstasis (the extension of consciousness), we are told, was a transcending of the limitations of body, and was a faculty possessed by the forbears of the 'race' into which Hermes and now Tat are being born." ( Thrice Greatest Hermes, Vol. II, p.162.) The nature of Ecstasy is further explained as the fruit of meditation and contemplation. "The Gnosis of the Good is holy silence and a giving holiday to every sense." This is in accord with the Yoga of the Upanishads, which shows identity of thought of those who have had first hand experience. Hermes proceeds, "For it is possible, my son, that a man's soul should be made like to God, e'en while it still is in a body, if it doth contemplate the Beauty of the Good." This is the true deification or apotheosis--Man is like God in that he becomes a God. The result of the evolution of the soul was the attainment unto the "first steps of deathlessness," spoken of by Paul as the "resurrection of the dead." "The soul's vice," says Hermes, "is ignorance . . . . But on the other hand, the virtue of the soul is Gnosis. For he who knows, he good and pious is, and still while on the earth divine." Here we have the attainment of the divine state, that of Adeptship while still in the body. Proclus held that Initiation elevated the soul, from a material, sensual, and purely human life, to a communion and celestial intercourse with the Gods; and that a variety of things, forms, and species were shown to Initiates, representing the first generation of the Gods.
In speaking of Petosiris, Proclus tells us that this Egyptian Philosopher had an intimate knowledge of every order of the Gods and Angels, and refers to a hieratic formula of theurgic invocation to the greatest of the goddesses (Necessity), for inducing the vision of this power. Valens tells us of Nechepso who attained to direct knowledge of the Inner Way. Vettius, in the
first half of the first century A. D. laments that he did not live in those days of Initiate Kings, Rulers and Sages who occupied themselves with the Sacred Science. In those days so great was their love for the holy mysteries, so high their virtue, that they left the earth below them, and in their deathless souls became "heaven walkers" and knowers of things divine. Vettius also quotes a Greek apocalyptic treatise of Nechepso where the king tells us that he had remained
in contemplation all night gazing into the aether; and so in ecstasy he left his body and had then heard a heavenly Voice addressing him. This Voice was not merely a sound, but appeared as a substantial presence, who guided Nechepso on his way through the heavenly space. (ThriceGreatest Hermes, Vol. I, p. 101.)
Cicero considered the establishment of the Eleusinian Mysteries to be the greatest of all benefits conferred by Athens on other commonwealths; their effect having been to civilize men, soften savage ferocious manners, and teach them the true principles of morality, which initiate man into the only kind of life worthy of him. (Cicero cited in Morals and Dogma, p. 380.) The Mysteries procured for man a real felicity on earth by means of virtue. He was taught the immortality of the soul and the inflexible laws of divine justice, and the great moral precepts were made known not only to the Initiates but also to the profane. The Mysteries pointed out to men the way to "live better and die happier;" but, as we have seen, the object of the Mysteries was not merely to teach morality, for as Gen. Pike well says, "Had moral truths alone been taught the Initiates, the Mysteries could never have deserved nor received the magnificent eulogiums of the most
enlightened men of Antiquity--of Pindar, Plutarch, Isocrates, Diodorus, Plato, Euripides, Socrates,Aristophanes, Cicero, Epictetus, Marcus Aurelius, and others: philosophers hostile to the Sacredotal Spirit,or historians devoted to the investigation of Truth.
The object of the Mysteries, then, was to instruct men in the real science of being, and to lead them up the stairway to perfection--to the superhuman stage--to the Christ and that which transcends even perfect Masterhood.
In this way they sought to purify the soul, holding that the true home of the soul was in the higher spheres, the earth a place of exile, and that to return to its birthplace the soul must free itself from the power of the world--must be emancipated from the passions and the hindrances of the senses. The Mysteries taught men how to attain the dominion of the soul, which was absolutely necessary as "We must flee from everything sensual," says Porphyry, "that the soul
may with ease reunite itself with God."Thus the Mysteries sought to sanctify men, to illuminate their souls and fit them to return consciously to union with the Deity. The Gnostics all
claimed that a man could so perfect himself that he would become a conscious worker with the Logos. The object of the Mysteries, then, was not only to teach the unity of God and the immortality of the soul, as Warburton, Mackey and other Masonic writers contend,but to enable each man to verify these great spiritual facts for himself.These citations from the ancient classic writers and philosophers regarding the Mysteries might be greatly extended, but this will suffice to show the reverence and admiration in which the Mysteries were held. Would these Mysteries have received such high praise had they not known them to be of divine origin? As has been well
said, "When men like Pythagoras, Plato, and Iamblichus, renowned for their severe morality, took part in the Mysteries and spoke of them with veneration it ill behooves our modern critics to judge them upon their merely external aspects." Many have accepted without question certain derogatory statements of the early Christian Apologists concerning the Mysteries, without taking into consideration the fact that the writers were animated by the spirit of bitter controversy. Due allowance should be made for this, placing such statements in the same category as those of the Pagans, when they charge the Christians with being Atheists,
and practicing shameful rites.To suppose that the Mysteries were the invention of charlatanism is the height of absurdity. True, they degenerated in the lapse of time as did the Christian
Agape but in the beginning and for long ages they were pure and noble, and the wisest and best men of antiquity were not wiIful falsifiers. The Mysteries were truIy the greatest institutions of ancient times. They contained all that was most profound in philosophy and most spiritual in religion.Such were the Ancient Mysteries of which Masonry is the successor.
alt

Date Published: Dec 27, 2010 - 9:29 am

Codul Fericirii si Lumea Moderna

alt

În Cabala- ştiinţa fericirii- fericirea încetează să mai fie un mister. Această noţiune inefabilă poate fi descompusă în părţile componente şi înţeleasă. Şi exact ca e=mc2, există o formulă pentru fericirea permanentă.
“ Repede: gândiţi-vă la ce v-ar face cu adevărat, cu adevărat fericiţi.”
Acesta a fost fraza de început a unui articol de fond din mai, 2007 pus în discuţie în Newsweek, dedicat subiectului fericirii. Cei mai de seamă psihologi, sociologi, biologi şi economişti internaţionali au încercat să răspundă la eterna întrebare: “ Care este secretul fericirii?” sau, mai precis, “ Ce ne trebuie pentru a ne face fericiţi?”

Dolarul este întotdeauna mai verde pe partea cealaltă

“Poate că banii?” au întrebat cercetătorii. “Dacă aş avea bani”, pretinde fantezistul fericirii tipice, “ aş putea avea, or aş putea face orice mi-aş dori: să călătoresc în jurul lumii, să-mi cumpăr orice mi-aş dori, aş fi independent şi aş face ce vreau cu viaţa mea…Pe scurt, dacă am bani sunt şi fericit, nu-i aşa?”
Surprinzător (sau nu), multe studii recente arată că de îndată ce avem îndeajuns pentru satisfacerea nevoilor primare, banii încetează să ne mai facă fericiţi. Un studiu celebru arăta că inclusiv câştigătorii la loterie care au fost foarte, foarte fericiţi când au câştigat, curând după aceea şi-au pierdut euforia. După un timp, starea lor de spirit era exact la fel cu cea pe care o avuseseră înainte de marele câştig.
În fond, îndată ce avem mai mulţi bani decât am avea nevoie pentru nevoile primare, putinţa de a ne bucura de ei este umbrită de întrebări ca, “ Ţin eu pasul cu vecinii mei?”, pentru că indiferent cât de mult câştigăm, parcă întotdeauna dolarul vecinului e cu o nuanţă sau două mai verde.

Economia Fericirii

Dar în ceea ce priveşte timpul liber? Dacă am fi lucrat mai puţin şi ne-am fi odihnit mai mult, am mai fi tânjit după fericire?
Cercetătorii fericirii resping categoric şi această ipoteză. În “Harta lumii a fericirii”, publicată recent de şcola de psihologie a Universităţii Leicester din Anglia, Statele Unite cu greu se află…o! pe locul 23, în timp ce Franţa vacanţelor se clatină undeva în spatele locului 62.
Unul câte unul, cercetătorii fericirii revocă cele mai obişnuite teorii despre drumul spre fericire. Ei concluzionează că în toată fuga asta lungă, lucruri ca o cariară de succes, un mariaj fericit şi chiar o sănătate bună nu ne vor face fericiţi.
Deci, ce ne-ar face fericiţi? Aceasta este exact întrebarea care i-a lăsat muţi pe cercetători. Într-un fel, este mult mai uşor să identifici factorii care nu ne fac fericiţi, decât să oferi o formulă practică pentru fericirea adevărată.
“Fericirea este pretutindeni- in lista best-seller-urilor, în minţile oamenilor politici, în fruntea şi în centrul economiştilor-şi cu toate astea ne scapă printre degete,” concluzionează Rana Foroohar, scriitor economic senior la Newsweek.
Deci cum să punem stăpânire pe acea fericire trecătoare?

Mecanica Fericirii

Pentru a sparge codul fericirii, trebuie să începem prin a realiza cine suntem cu adevărat, care este natura noastră. Şi aceasta este foarte simplu: noi suntem dorinţa de a fi fericiţi. Cu alte cuvinte, noi toţi vrem să primim plăcere, să ne bucurăm, sau, aşa cum o numeşte Cabala, noi suntem “dorinţa de a primi”.
“…Dorinţa de a primi plăcere constituie întreaga materie o Creaţiei, de la începuturi până la sfârşit…toate tipurile, fără număr, de creaturi şi varietăţile lor nu sunt decât măsuri şi valori modificate ale dorinţei de a primi.”
Cabalistul Yehuda Ashlag (Baal Hasulam),“Prefaţă la Înţelepciunea Cabalei”
Poate că asta vă sună familiar. Dar natura noastră, dorinţa de a primi, este mult mai sofisticată decât am crede. Nu este ca o dorinţă constantă care ne împinge să găsim fericirea. Această dorinţă de a primi de fapt motivează tot ceea ce facem noi, până şi în cele mai mici lucruri pe care le facem şi chiar orice gând am avea.
Dorinţa de a primi caută satisfacţie în fiece moment şi se asigură că nu vom găsi odihna până când nu îi împlinim cererea. Ea ne determină constant şi cum ne simţim: dacă o mulţumim, suntem fericiţi, ne simţim bine, viaţa e un cântec; dacă nu, noi devenim frustraţi, furioşi, depresivi şi chiar violenţi sau sinucigaşi.
Probabil că deja aţi ghicit asta. Dar lucrul pe cera îl scăpăm mereu din vedere- şi cheia de a descifra codul fericirii- este că odată ce “dorinţa de a primi” este umplută, plăcerea pe cere o simţim dispare.
Marele autor irlandez, Oscar Wilde, cu siguranţă ştia despre asta când a scris, “ În această lume nu sunt decât două tragedii. Una e ca cineva să nu primească ce-şi doreşte, iar cealaltă este să primească. Ultima este cea mai rea; ultima este chiar o tragedie.”
Cabala explică mecanica procesului: iniţial, noi vrem ceva şi facem eforturi să obţinem. În momentul în care obţinem ceea ce dorim cu fervoare, noi simţim plăcere, bucurie şi încântare. Ori, pe limba Cabalei, prima întâlnire între dorinţă şi împlinirea ei este culmea plăcerii.
Până aici toate bune- dar procesul nu s-a terminat încă. În momentul în care primim ce ne dorim, dorinţa se potoleşte. Cu alte cuvinte, noi, gradual, ne oprim să vrem ce am obţinut şi, ca urmare, plăcerea noastră începe să pălească…până când dispare complet.
De exemplu, ştii cum e când iţi este cu adevărat foame: ai putea să mănânci o bucată de carne atât de mare de nici nu poţi spune cât (vegetarienii: consideraţi că e vorba de o bucată de tofu). Dar ce se întâmplă când vă apucaţi să mâncaţi?
Prima îmbucătură e un adevărat extaz, iar a doua este o minunăţie. Următoarea este bună, iar următoarea îmbucătură este…ok, iar următoarea este…ce-o fi. Şi următoarea este: “nu încă o îmbucătură, că mi se face rău…”
Şi aceasta se întâmplă cu toate lucrurile, nu numai cu mâncarea. Putem să petrecem ani întregi visând la o maşină sport imaginară şi când, într-un sfârşit, o obţinem, suntem emoţionaţi- ei, cel puţin pentru câteva ore sau zile. Dar curând observăm că ne bucurăm din ce în ce mai puţin până când nu ne mai încântă deloc. Şi apoi, de câte ori ne uităm la maşină, singurul lucru pe care-l vom simţi va fi împrumutul gigantic pe care-l avem de returnat în următorii zece ani!
Profesorul de economie Richard Easterlin de la Universitatea din California de Sud, un pionier al cercetărilor despre fericire, numeşte acest fenomen “ adaptare hedonistă”, care înseamnă, “ Noi obţinem o maşină nouă şi ne obşnuim cu acest lucru. Obţinem haine noi şi ne obişnuim din nou. Ne adaptăm foarte repede la plăcerile pe care le obţinem…”
Dar nu poate fi sfârşitul poveştii, nu-i aşa? La urma urmei, chiar şi aşa cum l-am descris aici, noi toţi tot tânjim după plăceri permanente. Ne-a plasat Natura în acest cerc vicios pentru a rămâne nefericiţi pentru totdeauna?

Formula (secretă) a Fericiri

Din fericire, Cabala explică că natura nu este crudă defel; de fapt, singura ei dorinţă este să ne aducă fericirea pe care o căutăm. Dacă aspiraţia noastră spre fericire nu ar fi fost să se realizeze, nu am fi avut-o de la început. Scopul Naturii este de a ne lăsa să obţinem singuri o senzaţie de desăvârşire şi de totală fericire- nu “un fel de” fericire sau “în cel mai mare timp” tip de fericire, ci acel tip care este absolut, perfect şi etern.
Şi suntem, de fapt, mai aproape de ea decât ne-am putea imagina. De fapt, direcţia recentă a cercetărilor despre fericire şi realizarea crescândă a noastră că nu suntem niciodată satisfăcuţi ne-a adus de fapt mai aproape de adevărata fericire. Începem să identificăm modelul: fericirea n-are nimic de-a face cu cât de mulţi bani câştigăm sau cu cât de bun este mariajul nostru- de fapt, nu are nimic de-a face cu niciun fel de plăcere pe care încercăm s-o obţinem. Începem să descoperim faptul fundamental că fericirea poate fi simţită doar utilizând unprincipiu al plăcerii diferit.
În acest punct, Cabala ne ajută să rezolvăm problema fericirii de la rădăcina sa. Am explicat deja de ce nu simţim niciodată o plăcere durabilă pentru nimic: pentru că în minutul în care plăcerea întâlneşte dorinţa, dorinţa se neutralizează. Şi, de vreme ce dorinţa noastră este neutralizată, nu mai putem să ne bucurăm de plăcere.
Deci, secretul fericirii, explică Cabala, este de a adăuga un alt ingredient acestui proces, un ingredient al “intenţiei”. Asta înseamnă ca noi continuăm să simţim ca înainte, numai că îi dăm o altă turnură dorinţei noastre: o direcţionăm în afară, ca şi cum am da-o altcuiva. Cu alte cuvinte, această intenţie schimbă dorinţa noastră într-un “coridor” pentru plăcere. Astfel, plăcerea pe care o simţim nu se va opri; va continua să meargă prin dorinţa noastră, urmând intenţia noastră. Şi dorinţa nostră va fi capabilă să primească continuu, fără a se stinge.
Şi aceasta este formula pentru plăcerea nesfârşită, sau pentru fericirea permanentă. Când o persoană aplică aceată formulă, ea trece de fapt printr-o tranziţie profundă şi începe să simtă feluri diferite de plăceri. Cabala le numeşte “spirituale” şi cu siguranţă sunt fără sfârşit.

În concluzie- Un scurt rezumat

Ce este fericirea?
Este ceea ce simţim când ne umplem “ dorinţa de a primi”.
De ce trece?
Pentru că plăcerea ne neutralizează dorinţa şi fără dorinţă nu putem simţi plăcere.
Care este formula pentru a simţi fericirea fără sfârşit?
Adăugând o “intenţie de a da” la “dorinţa de a primi”, aşa încât plăcerea să curgă continuu prin dorinţa noastră, la nesfârşit.
Adevărată fericire e chiar lângă noi, aşteptându-ne pe noi să învăţăm cum să o simţim, cum să adăugăm o intenţie dorinţei noastre. Studiind Cabala, noi căpătăm această nouă şi spirituală intenţie şi începem să primim în felul în care Natura o vrea- perfect. De aceea “Kabbalah” înseamnă în ebraică “recepţie”- este înţelepciunea care ne învaţă cum să primim.
alt

Date Published: Dec 26, 2010 - 8:34 am

Ritualul de initiere in Franc-Masonerie

alt
Barbatul care doreste sa devina franc-mason trebuie sa ceara unei persoane din ordinul respectiv sa-l propuna.Masonul in cauza se adreseaza Venerabilului lojii si cererea este luata in discutie la prima reuniune.Daca nu sunt voturi ostile,Venerabilul desemneaza trei Frati care trebuie sa faca,fiecare separat,o ancheta asupra vietii,ocupatilor,moralitatii,ideilor,instructiei si activitatii sociale a neofitului.Fiecare Frate isi prezinta raportul si concluziile sale.La urmatoarea reuniune,Venerabilul citeste rezultatele anchetelor si pune la vot cererea profanului.Daca loja accepta,neinitiatul este convocat; Fratele care l-a propus trebuie sa-l aduca la ora convenita.Este condus intr-un colt retras (cabinetul de reflectie),tapisat in negru si decorat cu doua tibii incrucisate sub un cap de mort.Marele expert ii explica de ce trebuie sa mediteze asupra unei devize care-l va ajuta sa inceapa o noua viata. I se pun intrebari despre el,familia sa si umanitate in general,la care trebuie sa raspunda.Trebuie,de asemenea,sa-si redacteze un testament pur filosofic.Pentru a raspunde la intrebari,care nu sunt deloc simple si pentru a-si redacta testamentul,viitorul ucenic trebuie sa reflecteze profund.Pe unul din zidurile cabinetului de reflectie este inscrisa formula alchimista "V.I.T.R.I.O.L", care semnifica: " Visita Interiora Terra,Rectificando Invenies Occultum Lapidem" (Vizitand interiorul pamantului si rectificand,vei gasi piatra oculta,filosofala).
alt
Alte simboluri decoreaza cabinetul de reflectie:o coasa (simbolul mortii),o clepsidra (scurgerea timpului),un cocos (simbolul fortei care se trezeste).Craniul uman aminteste ca viata noastra pe pamant este efemera.Dupa ce si-a completat testamentul,viitorul mason iese din cabinetul de reflectie.Inainte de a patrunde in Templu i se pune in piciorul stang un papuc (semn al respectului),are pieptul descoperit in zona inimii (simbol al sinceritatii),bratul lui drept este descoperit (simbol al fortei).Ise pune o banderola pe ochi (semn ca se afla sub influenta tenebrelor) si o sfoara pe umar (simbol al supunerii).Inainte de intrarea in templu,candidatul depune in pastrare temporara toate obiectele metalice,precum si cartea sa de identitate,ceea ce semnifica faptul ca va renaste spiritual pentru o viata noua in cadrul Lojii.

INITIEREA
Fiecarui grad masonic ii corespunde o instructie specifica,cocretizata,intre altele,intr-o serie de intrebari si raspunsuri.Intrebarile sunt puse in asa fel incat sa stimuleze reflectia,iar raspunsurile trebuie date textual ca in urmatorul ghid:
Care este legatura care ne uneste?
Franc-Masoneria
Ce este Franc-Masoneria?
Este o alianta universala a oamenilor luminati , uniti pentru a munci in comun la perfectionarea intelectuala si morala a umanitatii.
Francmasoneria este o religie?
Nu este o religie in sensul ingust al cuvantului. Dar, mai bine decat orice institutie , ea uneste oamenii intre ei. Din acest punct de vedere este o religie in sensul cel mai larg si mai elevat al cuvantului.
Ce este un mason?
Este un om nascut liber si avand moravuri bune , prieten in mod egal al bogatului si al saraculuiv , daca acestia sunt virtuosi.
Ce inseamna "nascut liber"?
Omul nascut liber este cel care vrea sa renasca la o noua viata pe care i-o confera initierea.
Pentru ce spuneti dumneavoastra ca un Mason este in mod egal un prieten al bogatului si al saracului daca acestia sunt virtuosi?
Pentru a indica faptul ca valoarea individuala trebuie sa fie apreciata in functie de calitatile morale. Stima adresata cuivanu trebuie sa se masoare decat dupa constata si enrgia pe care respectivul le aduce pentru respectarea binelui.
Care sunt indatoririle unui Mason?
Sa evite viciul si sa practice virtutea.
Cum trebuie sa practice virtutea un Mason?
Preferand tuturor lucrurilor dreptatea si adevarul.
Ce este salariul pentru un Mason?
Recompensa muncii sale , masura rezultatului pe care acesta il aduce.
Prin ce se exprima "salariul" unui Mason?
Prin perfectionarea graduala atinsa de acesta.
Ce este o Loja masonica?
Este locul secret care serveste drept adapost masonilor pentru asi apara lucrarile lor.
Pe ce se bazeaza Loja dvs. ?
Pe trei mari piloni numiti Intelepciune , Forta si Frumusete.Intelepciunea inventeaza , Forta executa si Frumusetea impodobeste.
De ce vreti sa fiti primit ca Mason?
Pentru ca sunt invaluit de tenebre si doresc lumina.
Explicati acest raspuns.
Societatea in mijlocul careia traim nu este decat pe jumatate civilizata.Adevarurile esentiale sunt inca ascunse in umbra , prejudecatile si ignoranta domnesc , forta primeaza dreptului.Cele mai multe adevaruri si lumini e intalnesc in Templele masonice consacrate muncii si studiului prin intermediul unor oameni incercati si alesi.
In ce constau "secretele" Ordinului dvs. ?
In cunoasterea adevarurilor abstracte traduse intr-un simbolism masonic.
Ce ati invatat intrand in Loja?
Ca nu este suficient pentru un om sa fie in prezenta Adevarului pentru a-l cunoaste.Lumina nu strafulgera spiritul uman atunci cand cineva se opune cunoasterii.Inca ne orbesc atatea iluzii si prejudecati , obscuritatea domneste si noi ramnem insensibilila splendoarea adevarului.
Ce intelegeti prin lumina?
Soarele , Luna si Maestrul Lojii.
Ce raport ssimbolic exista intre aceste astre si maestrul Lojii?
Soarele reprezinta ratiunea care lumineaza inteligentele , Luna - imaginatia care vizeaza ideile si Maestrul Lojii simbolizeaza principiul constient iluminat de cele doua astre simbolice.
De unde vine Maestrul Lojii?
Din Orient.
Ce semnifica Occidentul in raport cu Orientul?
Orientul marcheaz directia de unde vine Lumina , iar Occindetul regiunea spre care se indreapta.Occidentul inseamna ca urmare , lumea vizibila , tot ceea ce este concret; Orientul , din contra , reprezinta lumea inteligibila , care nu se releva decat spiritului , in alti termeni , tot ceea ce este abstract.
De unde vin Ucenicii?
Din zonele nordice mai putin luminate.Ei nu primesc decat o instructie elementara in Masonerie.
La ce ora incep si termina Masonii lucrarile lor?
Alegoric , lucrarile se deschid la pranz si se sfarsesc la miezul noptii.
Ce semnifica aceste momente?
Faptil ca omul atinge jumatatea carierei sale la mijlocul vietii si apoi , pana la sfarsitul vietii trebuie sa depuna efortul propriu pentru fericirea comuna.
Care este ora cea mai potrivita pentru o actiune?
Acriunea nu este utila decat daca vine la momentul potrivit;Cuceririle prgresului nu se indeplinesc decat la anumite ore.Aratandu-te nerabdator risti sa distrugi ceea ce este pe cale de pregatire.Trebuie sa stii sa astepti momentul psihologic: a actiona prea devreme sau prea tarziu antreneaza un egal insucces.
Ce varsta aveti?
Trei ani.
Ce semnifica acest raspuns?
Varsta masonica a unui Frate echivaleaza cu gradul sau.Ucenicul mason are trei ani pentru ca el trebuie sa fie initiat in misterele primelor trei numere.
Care sunt aceste mistere?
Consecintele logice duse din preprietatile intrinseci ale numerelor.Ratiunea se bazeaza pe aceste notiuni abstracte pentru ca ea incearca sa rezolve problema existentei lucrurilor.
Ce ati invatat din studiul numarului UNU?
Ca totul este unic , existent ca intreg.
Dar al numarului DOI?
Inteligenta umana desemneaza artificial limitele fiecarui UN.Unitatea intregului este astfel inchisa intre doua extreme care nu sunt pure abstractii.
Ce rezulta de aici?
Ca Fiinta , Realitatea cu adevarul au drept simbol numarul TREI.
De ce?
Pentru ca fiinta sau ceea ce este , ne apare ca al treilea termen pentru care extremele opuse se conciliaza.
Pentru ce trudeste un Ucenic?
Sa finiseze o piatra bruta si sa-i dea o forma adecvata destinatiei sale.
Ce este aceea "piatra bruta" ?
Este produsul grosier al naturii pe care meseria il lustruieste si il transforma.
Care sunt uneltele Ucenicului?
Dalta si ciocanul de lemn.
Ce semnifica acestea?
Dalta reprezinta gandirea elaborata , hotararea luata , iar ciocanul - vointa care o pune in miscare.
Ce semnifica treapta uceniciei?
Zelul pe care trebuie sa il aratam mergand spre cel care ne lumineaza.
Aveti vreo ambitie?
Una singura : sa aspir la onoarea de a fi primit in randul Calfelor.
Masonerie sau zidarie, e un cuvant amplu provenit din faptul ca masonii zidesc lumea, o refac, o pun pe picioare.

Francmasoneria (sau „masoneria“), ca instituție, este un ordin inițiatic ai cărei membri sunt înfrățiți prin idealuri comune morale, spirituale și sociale , prin inițierea conformă unui ritual comun, prin jurământul depus pe una din cărțile sfinte ale marilor religii (Biblia, Coranul, Dao de Jing, Vedele hinduse, Tripitaka budiste, sau alte scrieri considerate sacre) și, în majoritatea ramificațiilor, de credința într-o „Ființă Supremă“, un „Mare Arhitect al Universului“. Organizațiile masonice, prezente în majoritatea țărilor, se regăsesc sub forma obediențelor autonome, mari loje sau Mare Orient (grupări de loji), ele însele compuse din loji albastre (zise și ateliere) de câte 7-50 de persoane (uneori chiar mai multe). Numărul francmasonilor în lume este de circa patru milioane, majoritatea în Statele-Unite și în Europa occidentală[1].
Francmasoneria desemnează în același timp o disciplină spirituală, precum Alchimia, și instituția tradițională care reunește practicanții acestei discipline, în loji sau confederații de loji, numite Mari loji.

Emblema actuală a Marii Loji Naționale din România, cu inscripția „învinge sau mori“ în latină.
În România francmasoneria este organizată în mai multe obediențe, cea mai veche fiind Marea Lojă Națională Unită din România, apoi Marea Lojă Națională din România, Marele Orient de Rit Scoțian Antic și Acceptat din România, Marea Lojă Regulară a României, Marea Lojă Națională a României și Marele Orient al României, minoritar, precum și alte câteva obediențe mai mici, între care unele deschise și femeilor (Dreptul Uman din România, Marea Lojă Feminină a României, Marele Ordin Feminin Român). Toate aceste obediențe se recunosc reciproc.
Cea mai mare lojă din România este Marea Lojă Națională din România, recunoscută internațional de alte Mari Loji regulare.

Cuprins

Etimologie

Cuvintele „francmason“, „francmasonerie“ sunt forma românească a cuvintelor englez free mason, francez francmaçon și german Freimaurer care înseamnă „zidar,constructor liber“ și reprezintă o moștenire a uneia din rădăcinile francmasoneriei: breasla zidarilor care construiau biserici, bazilicile și catedralele din Evul mediu (vezi mai jos). Nicolae Stoica de Hațeg în Cronica Banatului (1785), amintește de „frai-maorii, frai-gaisterii cu lojile lor”. În secolul al XIX-lea, a apărut în limba română și în varianta „farmazon“, provenită din cuvântul similar rusesc și însemnând „năzdrăvan“, cu aceeași origine ca „farmec“ și „farmacie“ (în elină „vrajă“, „leac“).

Definiție

Potrivit dicționarului enciclopedic „The New Encyclopedia Britannica“, francmasoneria este cea mai vastă societate secretă din lume, răspândindu-se mai cu seamă datorită întinderii în sec. al XIX-lea a Imperiului Britanic (mai corect spus ar fi însă: „societate discretă“[2]). Însă francmasoneria a funcționat în secret doar atunci și acolo unde a fost interzisă de lege. Ea nu este prin natura ei o asociație secretă, deși prezintă asemănări cu Școlile de Mistere din Antichitate.
Însă, potrivit definiției date de masonii înșiși, masoneria este: „o asociație de oameni liberi și de bune moravuri care conlucrează pentru binele și progresul societății prin perfecționarea morală și intelectuală a membrilor săi.“

Simbolistică și istorie


Simboluri masonice.
Francmasoneria a fost comparată cu un salcâm bătrân având mai multe rădăcini (mișcări, societăți, bresle sau ordine mai mult sau mai puțin ezoterice, de la care a moștenit idei, ritualuri și simboluri) și mai multe ramuri (obediențele și ritualurile actuale). Multe legende, unele ostile, circulă despre originile masoneriei: unele implică preoții Egiptului antic, altele pitagoreicii, altele pe Cavalerii Templieri. Înșiși francmasonii sunt de păreri diferite în această privință. Ce este sigur, potrivit istoricului mason Albert Mackey, este că francmasoneria în forma ei actuală a apărut în Marea Britanie în secolul al XVIII-lea. Potrivit istoricilor D. G. R. Șerbănescu și Jacques Pierre, masoneria a apărut în țările române spre mijlocul sec. al XVIII-lea și s-a dezvoltat rapid la începutul secolului următor.
Astăzi, principalele simboluri masonice sunt cele „trei mari lumini“: „echerul“, „compasul“ și „volumul Legii Sacre“, precum și litera „G“, scrisă în interiorul unui echer și al unui compas, care reprezintă de fapt inițiala cuvintelor „God“ (zeu), „geometrie, generare, geniu, gnoză“... Albert Mackey considera că masonii au fost învățați că „masoneria și geometria sunt sinonime“ și că „simbolurile geometrice care se găsesc în ritualurile francmasoneriei moderne pot fi considerate rămășițele secretelor geometrice cunoscute de masonii Evului Mediu, despre care acum se crede că s-au pierdut“. Geometria ocultă, denumită uneori „geometrie sacră“, folosește de mult timp simboluri geometrice, ca de exemplu cercul, triunghiul, pentagrama etc., pentru ilustrarea unor idei metafizice și filozofice.

Echerul şi compasul împreună cu litera G
Christopher Knight și Robert Lomas au dat o interpretare interesantă binecunoscutelor simboluri masonice echerul și compasul. Ei susțin că au apărut ca o formă stilizată a vechiului simbol pentru puterea regală - o piramidă a cărei bază reprezenta puterea terestră, peste care era gravată o piramidă întoarsă, care reprezenta puterea cerească a preotului. Aceste piramide ale puterii creează, prin alăturare, simbolul ajuns să fie cunoscut sub numele de „steaua lui David“. Potrivit celor doi autori, simbolul a fost folosit pentru prima oară pe scară largă când a apărut pe frontispiciul unui mare număr de biserici medievale, iar cele mai timpurii exemple de folosire a acestuia pe clădirile ridicate de Cavalerii Templieri. Utilizarea sa în sinagogi a apărut mult mai târziu (au afirmat Knight și Lomas).
Una dintre tradițiile masonice susținea că Avraam, patriarhul evreilor, le-a transmis egiptenilor învățături speciale înainte de potop. Mai târziu, învățăturile (despre care se spunea ca ar fi reprezentat opera legendarului Hermes Trismegistus) au fost adunate de filosoful Euclid într-un volum. El le-a studiat sub denumirea „geometrie“. Inițial grecii, apoi romanii, au numit această disciplină „arhitectură“.
Legendele masonice plasează formarea organizației în epoca Turnului Babel și în cea a construirii Templului din Ierusalim de către regele Solomon, despre care se pomenește în Biblie. Or, potrivit lui Mircea Eliade „istoria începe în Sumer“.
Practic, începuturile masoneriei operative reprezinta începuturile culturii urbane, construcția primelor orașe-cetăți. Din punct de vedere al preistoriei speciei umane însă, omul a fost dintotdeauna un cioplitor al pietrei. Când arta cioplirii pietrei a fost combinata cu geometria, a apărut Arhitectura. Primii Mari Maeștri au fost, de fapt, Arhitecți.
În secolul al XIX-lea, Mackey afirma că masonii din epoca medievală preluaseră atât cunoștințele în materie de construcții, cât și modelul de organizare de la „arhitecții Lombardiei“. Această breaslă din nordul Italiei a fost prima ai cărei membri și-au asumat numele de „francmasoni“, care a devenit prescurtarea pentru "Ordinul frățesc al cioplitorilor în piatră liberi și recunoscuți ca atare“. Expresia "recunoscuți ca atare" era folosită în cazul membrilor intrați mai târziu în ordin și care nu aveau nicio legătură cu întemeietorii acestuia, cioplitorii în piatră. O lucrare de alchimie în care se pomenește expres termenul de „francmason“ poate fi datată în anii '50 din secolul al XV-lea.
Alți cercetători masoni susțin că apariția ordinului poate fi datată istoric în perioada Romei antice, contemporan cu "collegium fabrorum" (colegiul muncitorilor) - un grup de constructori și arhitecți devenit un prototip pentru organizarea ulterioară a breslelor. Majoritatea scriitorilor plasează apariția secretelor masonice în epoca existenței preoților războinici, eroi ai cruciadelor, „cavalerii templieri“. Un scriitor din secolul al XVIII-lea susținea că francmasoneria modernă ar fi fost întemeiată de Godefroy de Bouillon, liderul primei cruciade, care a cucerit Ierusalimul și despre care se spune că ar fi întemeietorul misterioasei „Stăreții a Sionului“.
Secretele privitoare la originea francmasoneriei au fost păstrate cu strășnicie, în ciuda publicării a numeroase cărți și articole referitoare la acest subiect. Walter Leslie Vilmshurst, un mason de seamă și autor al lucrării "The Meaning of Masonry", scria: „Adevărata istorie secretă a apariției masoneriei nu a fost făcută publică nici în rândurile organizației însăși“. Mulți cercetători cred chiar că majoritatea masonilor au pierdut din vedere adevărata origine și scopul organizației. „Tabloul de ansamblu al masoneriei este acela al unei organizații care și-a pierdut înțelesul originar“ - scriau autorii lucrării The Templar Revelation.
În epoca în care patru loji londoneze au format o "Mare Lojă Unită" în 1717, francmasoneria speculativă ajunsese să domine complet întemeietorii acestei organizații - zidarii sau "masonii lucrători". Francmasoneria și-a dobândit cunoștințele ezoterice mai ales de la masonii speculativi, filosofi, alchimiști, hermetiști sau rozacrucieni.
Webster afirma: „Originile francmasoneriei nu pot fi identificate din nicio sursă sigură, dar ordinul a apărut dintr-o combinație de tradiții care au evoluat și s-au contopit într-o perioadă mai lunga de timp. Astfel, masoneria lucrătoare ar fi putut proveni din colegiile romane prin intermediul breslei zidarilor din Evul Mediu, în timp ce masoneria speculativă ar fi putut proveni din rândurile patriarhilor ebraici și din misteriile păgânilor. Dar sursa de inspirație ce nu poate fi negată este Cabala evreiască... Cert este că, atunci când au fost concepute ritualul și statutele masoneriei în 1717, cu toate că au reținut anumite fragmente ale vechilor doctrine egiptene și pitagoreice, versiunea iudaică a tradițiilor secrete a fost cea aleasă de fondatorii Marii Loji, pentru ca, pornindu-se de la ea, să își construiască propriul sistem“.
Francmasoneria a continuat să își lărgească tot mai mult rândurile, iar în 1720 au fost înființate loji masonice în Franța, sub auspiciile Marii Loji Unite din Anglia. Acestea au format în 1735 o Mare Lojă la Paris. Marea Lojă era diferită de lojile scoțiene, care fuseseră formate după ce Carol I Stuart fugise din Anglia. Tensiunile dintre cele două ramuri ale masoneriei franceze s-au accentuat în 1746, odată cu exilarea din Anglia a lui Carol Eduard, poreclit „Scumpul prinț Charlie“ Stuart, sau „tânărul pretendent“, și a susținătorilor lui care au încurajat folosirea ordinului în scopuri politice.
În acea epocă a devenit cunoscută marelui public adevărata origine a francmasoneriei. În 1737, profesorul fiilor prințului Carol Eduard care era și membru al Societății Regale, Andrew Michael Ramsey, a rostit un discurs în fața francmasonilor din Paris, discursul supranumit „Cuvântarea lui Ramsey“, în care acesta declara: „Ordinul nostru a format o uniune de nedespărțit cu Cavalerii Sf. loan de la Ierusalim“ - ordin foarte apropiat de cel al templierilor. Ramsey mai spunea că francmasoneria era legată de școlile antice ale misteriilor, patronate de zeița greacă Artemis și de cea egipteană Isis.
Masonul german, Karl Gotthelf Baron von Hund a devenit membru al lojei din Frankfurt și în 1751 a întemeiat aici o filială a ritului scoțian, numită „Ordinul strictei observanțe“; după rostirea jurământului ce prevedea supunerea necondiționată față de ordinele unor superiori misterioși și „nevăzuți“, așa cum a fost descris pe parcursul volumului, ordinul a sfârșit prin fuziunea dintre Ordinul Iluminaților și francmasoneria germană, în timpul congresului de la Wilhelmsbad.
Hund a recunoscut că ducea mai departe tradițiile cavalerilor templieri, care fuseseră constrânși la începutul secolului al XIV-lea de regimul lui Filip cel Frumos, regele Franței, să se autoexileze în Scoția. Membrii acestui ordin s-au autoproclamat „Cavaleri ai Templului“. El pretindea că ar transpune în viață ordinele unor „superiori necunoscuți“ a căror identitate și loc de reședință nu erau precizate niciodată, în timp ce alții au pretins că acești „superiori“ nu erau oameni. Majoritatea cercetătorilor cred că ei erau probabil susținătorii iacobiți ai Stuarților, care au murit sau și-au pierdut credința după înfrângerea tânărului pretendent la tron.

Organizare


Iniţierea unei ucenic francmason în jurul anului 1800. Aceasta gravură este bazată pe cea a lui Gabanon pe aceeaşi temă din 1745. Costumele participanților sunt schimbate după moda englezească de la începutul secolului al XIX-lea și gravura este colorată, dar în rest gravura este asemănătoare cu cea din 1745.
Francmasoneria este organizată în „clase, grade“ și „rituri“. Partea aproximativ comună tuturor riturilor este „Clasa lojilor albastre“, cu trei grade: „ucenic, calfă, meșter“ (sau „ucenic, companion, maestru“). Meșterii masoni pot face parte, după primirea acestor trei grade, numite și simbolice, în gradele de perfecționare a diferitelor rituri. Cele mai cunoscute și larg răspândite sunt „Ritul York“ și „Ritul Scoțian Antic și Acceptat“.
Wilmshurst nota: „Dezvoltarea (francmasoneria) s-a sincronizat cu scăderea interesului față de religia tradițională și rugăciunea în biserică“. „Principiile simple de credință și idealurile umanitare ale francmasoneriei iau, în cazul unor persoane, locul teologiei clasice din bisericile diverselor confesiuni religioase“. Deși liderii săi neagă că ar fi religie, masoneria a constituit pentru unii un înlocuitor al cultului religios. De aceea, nu este de mirare că Biserica a trebuit să fie circumspectă cu privire la răspândirea învățăturilor masonice. Wilmshurst spunea că, dacă o persoană caută să dobândească lumina „sub forma întăririi conștiinței de sine și a creșterii capacităților paranormale... trebuie sa fie pregătită să se dezbrace de toate prejudecățile și modelele de gândire avute până atunci și, cu o slăbiciune și blândețe asemănătoare cu acelea ale unui copil, să fie pregătită să își «deschidă» mintea, pentru a primi niște adevăruri noi și poate șocante pentru ea“. Referindu-se la înțelesurile masoneriei și caracterizându-le ca fiind „învăluite în mister“ și „criptice“, el scria: „Acestea reprezintă un subiect de cele mai multe ori neabordat care, prin urmare, rămâne în cea mai mare parte necunoscut membrilor săi, cu excepția celor foarte puțini care-l studiază în particular...“
Trecerea de la societățile secrete sau discrete antice la organizațiile inițiatice mai moderne a fost întărită de introducerea acestei francmasonerii „iluminate“ la sfârșitul secolului al XVIII-lea, organizație care îmbină legendele ezoterice mai vechi cu tradițiile cabalistice. Aceste secrete se dezvăluie inițiaților din cercurile mai interioare ale francmasoneriei, în timp ce ceilalți membri ai acestei organizații, care nu le cunosc, continuă să se bucure de învățătura și de prietenia pe care le găsesc în ea.

Dezbaterea despre francmasonerie

Parte din seria de articole despre
Francmasonerie
Freemason
Articole fundamentale
Francmasonerie · Marea Lojă · Loja masonică · Oficii ale Lojei Masonice · Mare Maestru · Francmasoneria Prince Hall · Obediențe masonice regulare · Francmasoneria continentală
Istoric
Istoria Francmasoneriei · Liberté chérie · Manuscrisele masonice
Acest cadru: vizualizare • discuție • modificare

Pro și contra

Articol principal: Persecuția francmasonică.
Despre Masonerie există două puncte de vedere:
  • Primul, pro-masonic, prezintă masoneria ca pe o organizație fraternă, ai căror membri sunt uniți de idealuri comune morale și metafizice; în cele mai multe dintre ramuri, de credința într-o ființă supremă. Câtă vreme masoneria tinde spre perfecționarea omului, este compatibilă cu orice credință sau convingere sinceră și nu ar trebui să apară probleme.
  • Al doilea, anti-masonic, prezintă această organizație într-o lumină diabolică, socotind-o o pseudoreligie, cu o organizare ermetică, antisocială, complotistă si satanistă.
În timpul celui de-al doilea război mondial a circulat în toată Europa o expoziție antimasonică și filme care au beneficiat de o intensă publicitate, astfel că o generație întreagă și descendenții ei cunosc francmasoneria doar prin temele expuse în această expoziție și în aceste filme. Asemenea publicații abundă pe plan internațional și astăzi.
Comunismul se opune de asemeni francmasoneriei, pe care o consideră mișcare burghezo-moșierească, cosmopolită și antipatriotică. Faptul că francmasonii pot fi de orice convingere politică democrată fără discriminări, lăsând politica la poarta lojei și păstrând pentru adversarii politici stimă și respect, nu este compatibil cu așa-zisa luptă de clasă.
Incompatibil cu idealurile masonice este și naționalismul de tip nedemocrat, care își promovează neamul nu prin patriotism (iubirea pentru o țară, și pentru toți locuitorii ei; promovarea unui neam printre celelalte, în cadrul democrației), ci prin xenofobie (iubirea exclusivă pentru un singur neam, însoțită de marginalizarea minorităților și de ostilitate față de străinătate, în cadrul unui regim autoritar). Este logic ca partidele cu ideologie naționalistă de tip nedemocrat să fie adversare ale masoneriei. Atitudinea net potrivnică francmasoneriei provine din incultură, superstiții, fanatism și din propaganda dictaturilor.
Unii clerici creștini sau musulmani consideră francmasoneria ca primejdioasă pentru credincioși, întrucât francmasonii pot fi de orice credință fără discriminări, prin urmare amestecați, și propovăduiesc toleranța față de cei ce nu împărtășesc aceleași convingeri, câtă vreme aceste convingeri respectă democrația și drepturile omului. Potrivit respectivilor clerici, o asemenea poziție nu poate fi compatibilă cu dogma religioasă.
Biserica Ortodoxă a Greciei, în ședința din 12 octombrie 1933, a hotărât că „francmasoneria nu poate fi compatibilă cu creștinismul“ și că „toți fiii credincioși ai bisericii trebuie să se ferească de francmasonerie“. Biserica Ortodoxă Română, prin ședința Sfântului Sinod din 11 martie 1937, aprobă anatemizarea francmasoneriei, considerând-o ocultă și anticreștină. Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 1937 a hotărât că se impune „o acțiune persistentă publicistică și orală de demascare a scopurilor și activității nefaste ale acestei organizații”. În cazul în care nu se căiesc, „Biserica le va refuza slujba la moarte. De asemenea, le va refuza prezența ca membri în corporațiile bisericești“. Această poziție mai este oficială și astăzi; totuși, unii clerici, chiar și arhierei, sunt francmasoni.
După 1990, o altă mișcare religioasă din România care a promovat o imagine malefică a francmasoneriei este Mișcarea de Integrare în Absolut (MISA).

Ce spun partizanii și adversarii francmasoneriei

În argumentarea pro masonerie se invocă actele de caritate, nu puține, calitatea membrilor, adesea oameni cu multiple competențe și răspunderi, comportamentul modest și conduita exemplară a francmasonilor în societate, precum și sprijinirea diverselor proiecte umanitare. Fiind foarte clare și bine definite, aceste caracteristici nu necesită o analiză introspectivă.
Adversarii francmasoneriei au apărut chiar de la nașterea acesteia. Un timp, Biserica Romano-Catolică a reprezentat singura voce care nu admitea ca oameni de credințe si religii diferite să interacționeze cu catolicii pentru a nu da naștere unor erezii. Biserica Romei percepea acest creuzet de idei, promotor al liberului cuget (libertății conștiinței), ca cel mai periculos centru spiritual care ar putea destabiliza credința membrilor ei. A devenit astfel incompatibilă calitatea de catolic cu cea de francmason. În timp s-au creat mituri antimasonice din ce în ce mai exotice, trecând prin Protocoalele înțelepților Sionului, un fals dovedit, și culminând în prezent cu teoriile moderne ale conspirației, care au adăugat peste miturile existente ipoteze fantastice despre originea francmasoneriei într-o frăție antică a unor „reptilieni”, urmași ai unor extratereștri și ai oamenilor.

Istoria francmasoneriei în România

Split-arrows.svg
 S-a sugerat ca acest articol să fie divizat în două sau mai multe articole.
Vedeți detalii în pagina de discuții.
După D. G. R. Șerbănescu și Jacques Pierre, România și francmasoneria sunt strâns legate. În dicționarele despre francmasonerie, România are pagini multe, iar în istoria României francmasonii au un rol determinant. Anecdotic, în epoca „pașoptiștilor“ (astfel porecliți de la revoluția din 1848) exista în centrul Bucureștilor, alături de actualul Muzeu Național de Istorie, o „stradă Farmazoană“, dispărută odată cu regularizarea Dâmboviței și cu reorganizarea urbanistică de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ulterior, actuala stradă Mircea Vulcănescu (fosta stradă Ștefan Furtună) a fost închinată „Francmasonilor“, nume pe care l-a avut până în martie 1938. Caz unic în lume, francmasoneria avea în limba română un termen popular, iar în capitala Țării Românești o stradă comemorativă.

Începuturile

În secolul al XVIII-lea, Constantinopolul era pentru români școala învățăturii universale, la care nu puțini domnitori și mari boieri și-au trimis copiii. Acolo se găseau mulți învățători și dascăli de renume, greci, francezi, englezi sau italieni, printre care francmasonii erau prezenți. Dar chiar înainte de apariția masoneriei contemporane, câțiva dintre domnitorii români au aplicat ideile și principiile „epocii luminilor“ pe care și francmasoneria le-a răspândit. În Moldova și Țara Românească, Alexandru Lăpușneanu și Radu Șerban au întemeiat școli domnești „pentru învățătura norodului“ în 1561 la Cotnari și în 1603 la Târgoviște. Academia din București a apărut în 1688 din cheltuiala domnitorului Șerban Cantacuzino, cea din Iași în 1707 sub auspiciile lui Antioh Cantemir, iar cea din Transilvania în 1795 din străduința învățatului Ioan Piuariu-Molnar. Constantin Brâncoveanu, Antioh și Dimitrie Cantemir au înfăptuit reforme juridice și fiscale, au deschis școli și spitale, au popularizat ideea „bunului“ sau „binelui obștesc“. În 1741, Constantin Mavrocordat a introdus în Țara Românească o constituție („Marele Hrisov“), iar în 1746-49 tot el, domnind succesiv la București și la Iași, a desființat șerbia (iobăgia) în ambele principate.
„Marele Hrisov“ a fost publicat ca model juridic de Constituție în gazeta „Mercure de France“ din iulie 1742. În 1780, „Pravilniceasca condică“, redactată de domnitorul Alexandru Ipsilanti, a modernizat legislația Țării Românești. În 1784, celebrul „Supplex libellus valachorum“, redactat în principal de Ignatie Darabant, arhiepiscop greco-catolic din Oradea, apoi completat de Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para și alții, pentru a fi dus la Viena de Ioan Bob, arhiepiscopul greco-catolic de la Blaj, și de Gherasim Adamovici, arhiepiscopul ortodox de la Alba-Iulia. Prin Nicolae Ursu zis „Horea“, răsculații au prezentat prin acest text revendicări similare cu cele exprimate zece ani mai înainte în America sau cinci ani mai târziu în Franța. În ciuda înfrângerii răscoalei și uciderii lui Horea și lui Cloșca, împăratul austriac Iosif al II-lea a fost silit să desființeze iobăgia și în Transilvania. Astfel, țările române au fost dotate cu constituții, iar țăranii români au fost eliberați din șerbie, pe când împărățiile vecine vor rămâne monarhii absolute cu țărani șerbi, timp de încă un veac și mai bine.
Unii autori anglo-saxoni nu recunosc vechimea francmasoneriei în țările române, dar istoricii D.G.R. Șerbănescu și Jacques Pierre (în Dicționarul francmasoneriei, Presses universitaires de France, Paris 1991 sub dir. lui Daniel Ligou), afirmă că prima lojă masonică românească fost întemeiată la Iași în 1748 de italianul Antonio Maria del Chiaro, care venise în țările române ca secretar al lui Constantin Brâncoveanu. Nu se știe dacă și domnitorul reformator a făcut parte din lojă. A doua lojă apare în 1749 printre sașii de la Brașov, a treia în 1767 printre cei de la Sibiu. A patra lojă a fost inaugurată la București de francezul Jean-Louis Carra, secretar al voievodului Grigore Ghica, în 1769. A cincea a apărut în Basarabia, la Chișinău, în 1820, fiind întemeiată de un medic Alzacian, Schaller, venit în Rusia cu Napoleon, ea numără printre membrii săi un însemnat demnitar ortodox: arhimandritul Efremie, care a întemeiat la rândul său o a șasea lojă, „Zorile“, majoritar românească, la Silistra, și apoi încă una, bulgară, la Ruse, în 1830.
Francmasonii și Biserica Ortodoxă au avut până în 1937 relații bune, pe când biserica romano-catolică i-a socotit timp îndelungat eretici și apostați. Ca exemplu, episcopul Dunării de jos și academicianul Mihail Ștefănescu (1823-1892, cunoscut sub pseudonimul de „Melchisedec“) a fost și un însemnat demnitar francmason.

Tricolorul din 1848 cu mențiunile „DРЕПТАТЕ ФРЪЦІЕ” = Dreptate, Frăţie. Acuarelă de C. Petrescu
În 1821, numeroși au fost românii afiliați la „Eteria“ masonică condusă de Alexandru Ipsilanti, descendent al domnitorului cu „Pravilniceasca condică“, dar devenit general rus și demnitar mason. Printre ei, Tudor Vladimirescu, executat fiindcă își încălcase jurământul față de "Eterie". Scopul „Eteriei“, bazată la Odesa, era internațional: dărâmarea puterii religioase și politice a sultanului otoman în întreaga Peninsulă Balcanică cu ajutorul țarului Alexandru I al Rusiei și al patriarhului de la Constantinopol. Însă Tudor Vladimirescu dăduse prioritate obiectivelor locale din Țara Românească, încurcându-i strategia lui Ipsilanti. În 1825, frații Golescu, boieri de rang, au întemeiat la București o societate paramasonică, „Societatea filarmonică“, la care a aderat jumătate din protipendada politică, economică și socială din oraș. Dar cea mai mare și vestită lojă românească a fost a șaptea, „Steaua Dunării“, întemeiată la. Bruxelles în 1850, în refugiu, de „frații farmazoni“ care făcuseră în 1848 revoluția „pașoptistă“ cu tricolorul albastru-galben-roșu însemnând „libertate, dreptate, frăție“, principii de bază ale francmasonilor.
La acești „farmazoni vechi“ se adaugă o seamă de studenți români din Franța, unii inițiați în loja „Athénée des Étrangers“ (Ateneul străinilor), alții în „La Rose du Silence“ (Trandafirul Tăcerii): printre ei, Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Gheorghe Magheru, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, C.A.Rosetti, Carol Davila, Spiru Haret. Odinioară la București se spunea: „începi student, continui farmazon, devii savant sau ministru și termini călcat în picioare de mulțime sub formă de Bulevard“. Multe din bulevardele din centrul orașelor românești au numiri de francmasoni celebri.
Doritori de a stabili un stat de drept bazat pe principiile democrației parlamentare și ale dreptului pământean, francmasonii români au înființat numeroase societăți și reviste literare (Junimea), asociații filantropice sau chiar societăți revoluționare secrete (Frăția). Prin ele sau individual, au activat intens pentru întregirea României în 1918, atât în consiliile românești din Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina, Ardeal și Basarabia (Sfatul Țării), unde au militat pentru o unire necondițională cu vechiul regat, cât și la conferința de pace de la Paris, pentru recunoașterea noilor granițe, iar în parlamentul României pentru extinderea în vechiul regat a anumitor noi legi mai democrate, atunci votate în noile teritorii (de exemplu reforma agrară, școala peste tot obligatorie și dreptul de vot pentru ambele sexe, sau cetățenia fără discriminări de credință sau de limbă). În aceste dezbateri, în care erau adversari ai naționaliștilor, ai marxiștilor și ai partizanilor dreptului strămoșesc, francmasonii nu au avut totdeauna ultimul cuvânt. Dar într-un răstimp de cinci ani, mulțumită activității lor, România a devenit o monarhie parlamentară unitară modernă, în care majoritatea problemelor constituționale, agrare și de drept erau rezolvate și a cărei imagine pe scena internațională era deosebit de pozitivă.

Perioada interbelică

Francmasoneria română care luase o mare dezvoltare în perioada interbelică, fiind uneori implicată și în câteva afaceri lumești, a fost închisă în 1938 printr-o înțelegere (aprig contestată, dar motivată de situația politică și de atacurile legionare) între regele Carol al II-lea și Marele maestru Jean Pangal. În timpul celui de-al doilea război mondial masoneria se afla în ilegalitate, dar masonii, numeroși în administrația Serviciului maritim român, au ajutat refugiații și prigoniții (majoritar evrei) să fugă de la Constanța la Istanbul între 1940 și 1944. Au fost salvate mii de persoane și ar fi putut salvate mai multe dacă nu ar fi fost torpilele sovietice (episodul tragic al navei „Struma“). Alți „drepți între popoare“, ca de pildă farmacistul Beceanu din Iași și primarul Cernăuților, Traian Popovici, au salvat de asemeni mii de evrei, dar numele lor au fost date uitării, fiindcă deși Traian Popovici este recunoscut „drept” având o stradă la București și o statuie la Tel Aviv, nici evreii, nici românii nu au cultivat memoria lor (istorici ca Radu Ioanid sau Carol Iancu le reproșează că nu i s-au opus fățiș mareșalului Ion Antonescu, iar naționaliștii îi socotesc „trădători de neam”).

În comunism

După război, obediențele masonice, autorizate din nou, dar amenințate de partidul comunist care le socotea „organizații burghezo-moșierești", s-au unit în 1945 într-o „Francmasonerie unită a României“, în frunte cu generalul Pandele și cu scriitorul Mihail Sadoveanu. Dar în ciuda încercărilor acestora de a împăca francmasoneria cu partidul, comuniștii nu puteau tolera o organizație necontrolată de ei. În 1948, după arestarea multor francmasoni cunoscuți sau descoperiți (în parte mulțumită listelor întocmite de legionari), comuniștii au decis desființarea francmasoneriei în România. Mihail Sadoveanu a scăpat de arestare trecând definitiv în partid și manifestându-și fățiș disprețul pentru fostele sale principii, dând manifestului său proStalinist titlul Lumina vine de la răsărit, care în simbolica masonică înseamnă ceva total potrivnic stalinismului, anume căldura iubirii frățești și luminarea minții prin cunoștință și libertate.

După 1989

La 27 decembrie 1989, la București, francmasonii supraviețuitori s-au întâlnit în fostul templu din strada Radu de la Afumați și au pus la cale renașterea francmasoneriei române. În octombrie 1990, la Paris, francmasonii români din exil au înființat Marea Lojă Națională a României. Această mare lojă cuprinde trei loji: Steaua Dunării, România Unită și Solidaritatea. Alexandru Paleologu, atunci ambasador al României la Paris, a fost ales Mare Maestru. În februarie 1991, s-a deschis loja Concordia depinzând de Marea Lojă Națională Unită din Anglia, prin intermediul Marelui Orient din Italia, a Marii Loji naționale franceze și a Marii Loji din Austria. În mai 1991, s-a deschis loja Humanitas a Marelui Orient (din Franța). În 1992, a avut loc deschiderea altor două loji, la 24 ianuarie 1993 a fost făcută posibilă întemeierea Marii Loji Naționale din România.
Au apărut și dezacorduri: 13 loji au creat separat un District Transilvania care, în martie 1996, împreună cu câteva loji de obediență franceză, au format Marea Lojă Națională Unită din România. În 1997 s-au unit cele două Supreme Consilii. În iulie 2000, Marea Lojă a României și Marea Lojă Națională din România au tentat să se unească. În 2003, Marea Lojă Națională a României și Marea Lojă Națională din România s-au federat într-o Confederație a Marilor Loji din România de Rit Scoțian Antic și Acceptat.
Astăzi există în România mai multe obediențe masonice:
  • Marea Lojă Națională Română „1880”
  • Marele Orient de Rit Scoțian Antic și Acceptat din România
  • Marea Lojă Națională a României.
  • Marea Lojă Națională din România.
  • Marea Lojă a României.
  • Marea Lojă Națională Unită din România.
  • Marea Lojă Simbolică Română.
  • Marea Lojă Regulară a României.
  • Marele Ordin Feminin Român
  • Marea Lojă Feminină a României.
  • Marele Orient al României.
  • Dreptul Uman din România.
  • Marea Lojă a Transilvaniei.

În 2009 francmasonii români sunt aproximativ 7500, dintre care 7000 „regulari“ (obediențele inițial anglo-saxone ale Marilor Loji naționale) și 500 „liberali“ (obediențele franceze ale Marelui Orient și a Dreptului Uman). Pe lângă și printre acestea, există cercuri mai restrânse („gradele superioare“) care își inițiază membrii în cunoașterea mai profundă a simbolisticii și a istoriei esoterice și spirituale a omenirii.

Vezi și

Legături externe

Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Francmasonerie

Note

  1. ^ Sursa: The Masonic Service Association of North America, vezi: [www.msana.com/]
  2. ^ Constituția din 1991, art. 37, alin. 4 și Constituția din 2003, art. 40, alin. 4 interzic asociațiile cu caracter secret. Or, marile loji de pe teritoriul României sunt înscrise la judecătorie, iar statutul lor menționează un sediu social și un sediu de lucru. Aceasta demonstrează că nu este vorba de asociații cu caracter secret, care nu ar putea fi înscrise în mod legal.

Publicat de la

Un comentariu:

  1. illuminat1 iunie 2018 la 13:06

    Sunteți om de afaceri, politician, muzică,
    elev și doriți
    a fi bogat, puternic si faimos in viata
    are nevoie de putere
    pentru a-și atinge visele. Puteți să le atingeți
    vise de a
    membru al Iluminatului. cu toate astea
    vise și
    dorințele inimii care pot fi pe deplin realizate dacă ești
    chiar vreau
    a fi membru al marilor nume ale
    Ilumineaza apoi pe tine
    pot lua legătura cu (illumenatirichtemple@gmail.com)
    Țări ................. ............................. Stat.
    sau
    suna miss Sarah pe și puteți adăuga, de asemenea, har pe whatsapp +2348104857337 vă mulțumesc

    RăspundețiȘtergere

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)